INTERVIURI VIITORUL ROL CRISTINA DELEANU Repartizată la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, Cristina Deleanu și-a cizelat minuțios talentul, interpretînd cu precădere roluri din dramaturgia contemporană românească. Din 1968, numele ei apare pe afișele Teatrului „Ion Vasilescu” din București, în peste treizeci de roluri, dintre care amintim: Sînziana (Viața, o comedie), după Alexandru, de Al. Popovici), Muchi (Siciliana de Aurel Baranga), Magda Deleanu (Cînd revolverele tac de Tudor Negoiță), Pacienta 41 (Eu sînt tatăl copiilor de Angela Bocancea), Camelia Străcșineanu (Piatră la rinichi de Paul Everac), Izabella de Guzman (Capete pătrate, capete țuguiate de B. Brecht), Doamna Ford (Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare). „Pe fundalul unei vii și — cred eu — justificate bucurii profesionale, în miezul unui «sezon plin», prilejul de a exprima unele gînduri legate de cristalizarea viitorului rol îmi face mare plăcere. De ce spun «sezon plin»: am și avut două premiere, de facturi diferite — colajul De ce nu cade soarele? de Al. Stark și Jumătatea mea e întreagă de Angela Bocancea. Apoi, recitalul de poezie Cîne strică dragostea…, înregistrat la radio, și transmis, de curînd, în emisiunea „Miorița”. De mare importanță pentru biografia mea profesională a fost rolul interpretat alături de Ion Caramitru, în piesa La musica de Marguerite Duras, la televiziune. În sfîrșit, după aproape două decenii de teatru, am debutat în film (Destine romantice). Dar să revin la viitorul rol: Ruja, una dintre cele opt femei din piesa Casa femeilor, a scriitoarei poloneze Zsofia Nalkowska, valoroasă povestitoare și romancieră din perioada interbelică. Cu minuție analitică, cu o feminină înțelegere a sufletului femeii, autoarea se apleacă asupra cîtorva destine. Personajele sînt legate, prin rudenie, dar diferențiate prin vîrstă, caracter, temperament, capacitate de înțelegere, prin stări și sentimente; laoaltă, alcătuiesc o unică lume, a cărei explorare conferă piesei profunzime, complexitate și adevăr. Fiecărei interprete, i se oferă tentația descrierii unei partituri de sine stătătoare; dar valoarea piesei constă în aceea că nu rămîne la dimensiunile mărunte și la tonul intimist al confidenței, reușind, prin arta compozițională pe care o stăpînește autoarea, să se ridice la nivelul definirii unor trăiri general-umane, vorbind deopotrivă despre vîrsta sentimentelor și despre sentimentele vîrstelor. Ruja — are accente comune «familiei», dar și particularități, se manifestă, ca o voce distinctă, cu rezonanță proprie, într-un cor ce cîntă, în aparență, la unison. De aci dificultăți inerente care fac farmecul elaborării unui rol; mă «măsor» cu ele, sprijinindu-mă pe certitudinea pe care ți-o dă o baghetă dirijorală sigură și competentă (Sorana Coroamă-Stanca) și pe colaborarea cu «coechipierele».” Publicat în revista „Teatrul“ nr. 12 din 1 decembrie 1980 MEDICINA ȘI CINEMATOGRAFIE Un experiment insolit: „Destine paralele“ Recent a avut loc la Iași, în organizarea Comitetului județean pentru cultură și educație socialistă, un eveniment artistic și cultural-sanitar deosebit: premiera absolută a filmului artistic „Destine paralele“, realizat de studiourile noastre cinematografice la cererea Ministerului Sănătății, în cadrul unui șir de filme de educație sanitară privind „ciclurile vieții“. Cu această ocazie, a avut loc un dialog între un grup de realizatori ai filmului și spectatori, pe tema „Probleme și particularități privind educația sanitară a tineretului“. Aceeași acțiune s-a desfășurat și în orașele Pașcani și Tg. Frumos, bucurîndu-se de un larg interes în rîndurile tinerilor spectatori, care au participat activ la dezbateri, ceea ce dovedește larga audiență la public a acestei forme de pregătire a adolescenților și tinerilor pentru viața matură, pentru căsătorie și închegarea unei familii trainice. Profitînd de vizita grupului de realizatori la Iași, am avut o discuție cu Ilie Sterian, regizorul filmului, cu interpreții Cristina Deleanu și Radu Duda, precum și cu medicul ieșean Eusebie Zbranca. – Avînd în vedere caracterul cu totul special al acestui film, v-aș ruga să începem cu cîteva precizări asupra conținutului… Ilie Sterian: Filmul comprimă datele științifico-medicale care, sub învelișul unor momente, au stat la baza relațiilor omenești interpretate. Mici „scene de viață“ înlănțuite aparent întîmplător, dar deloc întîmplător în realitate… Materialul documentar este mai mult implicat, decît explicat, așa ca într-un manual… M-a preocupat faptul dacă acest fond medical, neîncărcat cu date statistice, fără pretenția de a cuprinde „tot“, va trece dincolo de ecran, spre a bucura și răscoli sufletul, spre a pune pe gînduri! Pentru aportul substanțial și încrederea în această formulă de exprimare, regizorul mulțumește colectivului de la Institutul de igienă și sănătate publică București, îndrumat de dr. Vitalie Lisovschi, precum și consultantului științific prof. Ion Dorobanțu. Dr. Eusebie Zbranca: Filmul urmărește, cu remarcabil realism și forță artistică, destinele „paralele“ ale celor două sexe chemate să asigure perpetuarea speciei, a omenirii. – Ce ne puteți mărturisi despre rolul interpretat de dv.? Cristina Deleanu: Am fost prezentată, împreună cu colectivul de realizatori, firește, drept reprezentanta – în film – a generației părinților. Este adevărat, pe ecran sînt mama a două fete mari, cu probleme specifice vîrstei. În legătură cu се-și propune să prezinte filmul, cu conflictul dintre generații, cu discuția privind care dintre drumurile pe care le-au ales cele două perechi din film, asta rămîne să hotărască publicul. Nici nu pot afirma că ar fi obligatoriu să te afli în viață în situații similare tinerilor din film, pentru a alege o soluție. Acest film – l-aș numi ștințifico-artistic, pînă se va formula un termen mai potrivit – sugerează doar că trebuie să ținem seama de niște legi firești ale naturii noastre umane, dar nu de a elabora soluții definitive și fixe. Radu Duda: Pentru mine, din punct de vedere actoricesc, participarea la realizarea acestui film a însemnat un moment de interes special, deoarece am fost pus în fața unui proiect de film care ținea mai mult de domeniul experimentului, decît de o modalitate clasică de a face film și aceasta, pe de o parte, datorită statutului său de film documentar ca scop și artistic ca mijloace, iar pe de altă parte ca sistem de referință în ce privește unghiul de tratare cu totul nou și, îndrăznesc s-o spun, chiar temerar de a privi problema dragostei la această dificilă vîrstă, adolescența. Doresc din tot sufletul să continuăm această experiență… – Părerile regizorului despre interpreți? Ilie Sterian: Urmăresc an de an, ca orice regizor, interpretări cît mai unitare. Pentru aceasta este nevoie de exigență, muncă, condiții… Actorii au acceptat cu toată dragostea rolurile din „Destine paralele“, intuind nobila acțiune de educație față de generația tînără. Drept răsplată, regizorul își permite să „răstoarne“ o parte din generic, mulțumindu-le și pe această cale: Cristina Deleanu, Alexandru Drăgan, Matei Gheorghiu, Marina Procopie, Radu Duda, Andreea Vulpe, Răzvan Popa, Andreea Chiriță, Nicolae Caramfil, Sibila Oarcea, Janine Stavarache, Bogdan Stoian. – Dar părerile actorilor despre regizor? Radu Duda: Aș vrea să subliniez că atmosfera și metoda de lucru a regizorului Ilie Sterian au fost de natură să instaureze un climat cît se poate de favorabil și rodnic creației actoricești, astfel încît am fost stimulat a crea un personaj de vîrsta mea care să treacă prin diferite ipostaze, momente, rezolvări de situații… – O părere și despre tinerii noștri spectatori?! Ilie Sterian: Cum am spus, maturi, serioși, receptivi, de bun gust! Întorc către ei cîteva rînduri din mărturisirea înscrisă într-un bilețel primit de la un, să-i zicem, reprezentant din sală, ca semn că ei toți și, totodată, Iașii, Pașcanii, Tîrgul Frumos ne-au rămas și după despărțire apropiați și dragi inimilor noastre: „Vă mulțumim pentru că ați realizat un film frumos pentru tineri, întrucît sub chipul interpreților ne-ați adus chiar pe noi, viața noastră!…“ Iar, spun eu, nouă, realizatorilor – cît de mult ne-ați plăcut voi, tineri spectatori, prin această generoasă receptivitate și căldură! Radu Duda: Surpriza mea a fost extraordinară în confruntarea cu publicul. La Iași, Pașcani și Tg. Frumos am asistat la o perfectă înțelegere a problemelor ridicate de film, receptivitatea publicului de cele mai diverse vîrste fiind expresia unei înțelegeri și adeziuni măgulitoare a efortului depus de realizatori pentru a aduce în fața publicului, cu mijloacele specifice filmului, o „felie de viață“ care să educe acolo unde era de educat, să impresioneze acolo unde era de impresionat, să sensibilizeze acolo unde era de sensibilizat. Cristina Deleanu: Aș vrea, în încheiere, să adresez tinerilor spectatori două întrebări. Acest film, așa cum este el, încercînd deci să prezinte viața așa cum este ea, mai direct decît suntem obișnuți să vedem în filmele noastre de actualitate, mai ales în privința aspectelor intime ale omului (relația bărbat – femeie), credeți că poate interesa? Socotiți că este util pentru educarea tinerilor să fie utilizată metoda directă, uneori mai dură a prezentării vieții așa cum este ea? Eu cred că da! Dar dumneavoastră? – Emoții, îndoieli înainte de premieră? Ilie Sterian: Da și nu!? Vizionări în cadru restrîns au mai avut loc, cu bune aprecieri. La Iași, Pașcani și Tg. Frumos însă, filmul s-a bucurat de o prezență masivă, de o primire plină de receptivitate. Mă bucur cu deosebire pentru reușita tinerilor actori, la primele roluri de întindere. Și rog să-și amintească de acest prim pas în tainele exprimărilor sincere, convingătoare și le urez mereu astfel de succese! Îndoieli asupra reușitei?… Mai mult o preocupare obsedantă, dacă spectatorii vor trece de învelișul „scenelor tari“, cum le-a numit o tînără spectatoare, dacă vor urmări și fondul matur, educativ al filmului, dacă vor purta valurile reacțiilor de-a lungul momentelor, așa, cum le-am anticipat… Am avut plăcuta convingere că am stat la vizionare – regizor și interpreți – alături de un public tînăr, serios, cu mult gust și receptivitate. Calde felicitări educatorilor. Aceasta ne va stimula, edificîndu-ne asupra unor laturi reușite ca și a celor mai puțin reușite, în creațiile viitoare. – Cum vede astăzi, tovarășe doctor Zbranca, medicina socială relația dintre pubertate –adolescență și educația sexuală? Dr. Eusebie Zbranca: În zilele noastre, educația sexuală a devenit o problemă specifică, distinctă, căreia i se atribuie o însemnătate decisivă în cadrul educației sanitare generale. Veritabila educație sexuală nu trebuie privită ca ceva separat, ci trebuie încorporată în educația generală. Sexualitatea face parte din manifestările vitale ale ființei umane și inițierea ei se realizează mai bine atunci cînd se integrează în eforturile educative menite să formeze personalitatea umană. Educația sexuală trebuie să înceapă încă din copilărie, din momentul în care copilul începe să întrebe, și să fie adaptată corespunzător fiecărei etape fiziologice de dezvoltare a individului. Curiozitatea indică ea însăși momentul cînd trebuie începută. Un copil normal dezvoltat începe de timpuriu să pună întrebări privind propriul lui corp, cel al fraților și surorilor sale. De obicei aceasta se întîmplă înainte de împlinirea vîrstei de 6 ani. Este de datoria părinților, a medicului, a educatorilor să fie pregătiți a da răspunsuri corecte și adecvate. Vîrsta pubertății și a adolescenței cunoaște profunde transformări hormonale, somatice și comportamentale. Ea ridică probleme particulare, deosebit de complexe. Pubertatea marchează începutul evoluției care dă ființei umane puterea de a procrea. Anturajul se miră de bizareria copilului, iar acesta înțelege greu modificările care se produc în organismul și comportamentul său. Limitele pubertății nu sînt aceleași în toate zonele geografice și la toate vîrstele. Pentru țara noastră, pubertatea începe la fete între 9 – 13 ani, iar la băieți între 10 – 14 ani. Fetele ating capacitatea deplină de procreare la 15 – 16 ani, iar băieții la 16 – 17 ani. Maturizarea psihică apare cu 1 – 2 ani mai tîrziu decît cea somatică. La început ea este dezordonată, pentru ca ulterior să se sistematizeze și să cuprindă o serie de procese psihice, afective, de cunoaștere, de orientare spre sexualitate. Răspunsul la excitații este prompt, puberii sînt emotivi și iritabili, curajoși sau timizi, cu tendința de a întrebuința superlative. Imaginația, spiritul critic se dezvoltă foarte mult. Gîndirea puerilă este înlocuită cu raționamentul viguros și puterea de abstractizare. Viata sexuală este posibilă și, după aprecierile multor specialiști, capacitatea sexuală maximă este între 15 – 20 ani. Există însă numeroși facori sociali și psiho-emoționali care o împiedică, ceea ce pînă la un punct are un efect negativ. Energiile vitale sînt canalizate pentru realizarea profesională și socială. – Înțelegem că aveți de gînd să continuați seria acestor filme de educație sanitară… Ilie Sterian: În speță, privind viața intimă a omului! De cîțiva ani, Institutul de igienă și sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătății este preocupat de popularizarea unor cercetări, de o modalitate eficientă de educare, de pregătire a tineretului pentru viața matură. Dialogurile dintre tinerii spectatori și realizatori, ocazionate de forurile ieșene de cultură, dovedesc din plin această necesitate. Cu toată franchețea, vă mărturisesc că și pentru mine filmul prezentat, „Destine paralele“, a constituit un experiment, o încercare… Dr. Eusebie Zbanca: Sperăm că ceea ce am văzut reprezintă doar un început, ce-i drept extrem de plăcut și promițător, și că cinematografia noastră ne va oferi și alte secvențe din ce și-a propus în „ciclurile vieții“. Radu Duda: Mulțumesc tuturor celor care au facilitat această confruntare plină de învățăminte pentru mine și mulțumesc totodată regizorului pentru încrederea acordată mie și colegilor mei de generație care au participat la realizarea filmului. Sper ca următoarele „acte“ care se vor filma pentru completarea istoriei acestor două „destine paralele“ să fie la înălțimea așteptărilor și a pretențiilor. – Cum apreciați, ca specialist, valoarea educativă și artistică a filmelor de acest gen? Dr. Eusebie Zbranca: Preocupările pentru realizarea unor asemenea filme sînt, din păcate, prea rare și timide în cinematografia noastră. O asemenea modalitate directă, francă, realistă, fără ascunzișuri și falsă pudoare, dar în același timp, științifică, ar ajuta într-un mod deosebit de eficient eforturile tuturor factorilor educativi, educația sanitară de tip „Profamilia“, ceea ce se va repercuta pozitiv în sănătatea fizică și mintală a copiilor și tineretului, în formarea lor pentru căsătorie și viața de familie. Constantin IACOMI (publicat în „Cronica“ nr. 30 din 23 iulie 1982) Cristina Deleanu: „De actor, ca și de un om,e bine «să fie nevoie»“ De cînd, în urmă cu aproape zece ani, la tv., în piesa „La musica“, am avut revelaţia talentului deosebit al Cristinei Deleanu, ce susţinea alături de Ion Caramitru un recital extraordinar la cotele înalte ale unui spectaculos subtil, din seara aceea am trăit mereu cu impresia că această actriţă, menită rolurilor de o anume factură, face parte din familia eroilor camilpetrescieni. Cînd m-a poftit în cabina de la Teatrul Naţional, primul său gest a fost să aprindă luminile de la măsuţele de machiaj, deci dialogul nostru urma să se desfăşoare neapărat „între oglinzi paralele“. O privesc. Deşi impenetrabil, chipul rămâne deschis, amintindu-mi un portret desprins din preambulul „Actului veneţian“: „Alta, femeie de o frumuseţe neliniştitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mişcări senzuale. Are ochii mari, în cearcăne vinete, care-i dau un aer de profundă melancolie cînd priveşte stăruitor, fără să vorbească. Fiecare frază o precede cu privirea, aşa că pare că vorba nu repetă decît ce au spus întîi ochii.“ …Şi ochii spun infinit mai mult despre biografia artistică a Cristinei Deleanu care doar în ultimii ani s-a împlinit cu nu multe, dar semnificative izbînzi. Cărora ar fi fost firesc să le urmeze tot mai interesante propuneri, în teatru, în cinema. Pentru că fervoarea confesiunilor voalate de pudoarea sincerităţii absolute e greu de reprodus, sugestive fiind tristeţile, nerostitele regrete, voi încerca să redau măcar jaloanele acestei discuţii. – Nu de mult declaraţi că vă întrebaţi mereu unde se termină teritoriul personajului şi unde începe să acţioneze interpretul… – …Mă tem de fiecare început. Pentru că, indiferent de partitură, dorința mea este să fiu cît mai aproape de adevăr, de interpretarea cea mai adevărată. Ştiu cînd fac un lucru bine, aşa cum sînt conştientă şi cînd greşesc Sînt lucidă şi-mi dau seama că, logic vorbind, merit o anume apreciere. De aceea cîntăresc orice afirmaţie, fie ea depreciativă sau apreciativă. Poate n-ar trebui să mărturisesc că, de-a lungul primilor ani de meserie, am sperat că, la un moment dat, am să fiu… „cineva“. Şi m-am zbătut să ies din anonimat. Mai ales că nu pot sta niciodată fără să fac ceva, fără să acţionez. Orice impas se cere depăşit. Poate că, astfel, îmi complic existenţa. Poate că doresc mai mult decît merit… Dar, asta sînt! Sigur, e absurda pretenţia ca de dimineaţă pînă seara să repeţi şi să şi joci în fiecare zi… Trebuie să ştii să-ţi dozezi bucuriile, să le aştepţi şi să le primeşti cum trebuie Există totdeauna un infim punct de sprijin. Dar eu nu sînt mulţumită de mine. Pentru liniştea mea personala nu e suficient ceea ce fac acum, prea puţinul pe care-l realizez. De aceea revin mereu şi mereu la poezie: recitalul de versuri reprezintă una din modalităţile mele fundamentale de a exista în meserie. Cînd mi-e mai urît, îmi răsfoiesc caietele… La tv am făcut vreo şase recitaluri, ceea ce este foarte mult. La Studioul 99 al Naţionalului am prezentat în anul trecut un spectacol de aproape o oră intitulat „Pe pîrîu de rouă“. Şi astfel am mai existat o dată… Mi-am mai făcut o bucurie… Mereu mă gîndesc că timpul trece prea repede şi nu reuşim să realizăm tot ce dorim. Din nou sînt tentată să o asemăn acelor personaje pline de mister care, continuu evadează dintr-o lume reală într-una imaginară, şi mai reală. Îi pomenesc de prima mea „întîlnire“ cu ea, mediată de ecranul televizorului și de textul Marguerite Duras. – De la premiera noastră au trecut opt ani și n-a fost an în care să nu mi se pomenească de ea. Pe post s-a dat de trei ori. Poate că a fost marea mea şansă. De fapt, eu am descoperit textul în traducerea lui Paul B. Marian, l-am luat și i l-am dus lui Octavian Sava. Apoi am început să lucram, Pino Caramitru şi cu mine, împreună cu regizoarea Olimpia Arghir… După aceea nu încetau întrebările: „De ce nu faci tu film?“… Eu deja mă obişnuisem cu gîndul că trebuie să rabd, să aştept și să sper. Pe vremea studenţiei mele, în Institut nu era permis să faci nici teatru nici film. Ilarion Ciobanu, ca sa poată face „Setea“, a trebuit să abandoneze cursurile. Şi bine a făcut pentru că, într-adevăr, numele sau avea să se lege definitiv de cinema. Mai puţin destinele celorlalţi colegi ai mei: Camelia Zorlescu, Nicolae Dinică, Alexandru Arşinel, Mihai Gingulescu, Vasile Vasiliu, Constantin Popa, excepţie făcînd Constantin Diplan şi Ion Fiscuteanu. – Dar pe dumneavoastră, cinematograful, cum v-a descoperit? – Din întîmplare aş zice. Prima „ieşire“ pe ecran am avut-o cu filmul lui Haralambie Boroş, „Destine romantice“. Dar marile emoţii ale platoului aveam să le cunosc abia la filmul lui Manole Marcus. Un telefon m-a anunţat că a doua zi sînt invitată să dau probe. La scurt timp, am avut confirmarea, mi s-au făcut poze, s-a pus lumina pe obrazul meu. Purtam pe atunci părul mai scurt şi într-o nuanţă arămie. Manole Marcus mi-a spus simplu şi categoric: „Îţi schimbi culoarea şi nu te tunzi“. De la început mi-a vorbit ca unui prieten, ca unui vechi prieten. Şi ce mult contează! Eram timorata de un gînd: dacă e primul şi ultimul meu rol principal? Nu făcusem pînă atunci mare lucru. Înainte de fiecare cadru aveam emoţii teribile, dar ce stare de bucurie trăiam în acelaşi timp! Împrejurarea era pe de-a-ntregul specială pe de-o parte pentru că implica o confruntare cu proza densă a unui scriitor ca Augustin Buzura, pe de altă parte pentru că aveam parteneri cu experienţă, reputaţi actori ca Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Silviu Stanculescu. Colegi care, trebuie să spun, că mi-au acordat deplină încredere și o desăvîrşită prietenie. – În şase ani aţi reuşit performanţa de a filma în peste zece pelicule. – Ce n-am făcut o viaţă. E adevarat, după „Orgolii“, prima solicitare am refuzat-o, şi la sfatul lui Manole Marcus. Dar pe urmă am acceptat invitaţia lui Gheorghe Naghi de a fi o mămică în „Acţiunea Zuzuc“… Într-o zi mă trezesc cu un telefon de la Valentin Ducaru, operatorul, care-mi cere o fotografie explicîndu-mi că trebuie să o reprezinte astfel pe soţia lui Gheorghe Cozorici în filmul „Un petic de cer“ al lui Francisc Munteanu. După două zile, mă sună regizorul şi-mi spune să vin la Buftea că am ceva de filmat: „Draga mea, îţi fac o scenă: vii, speli rufe, aşterni masa, te uiţi la ceas şi pleci pentru că ai tren şi nu mai poţi să-ţi aştepţi soţul“. Francisc Munteanu m-a distribuit şi în filmul său următor, „Zbor periculos“, în rolul unei doctoriţe, şi mi-a plăcut să lucrez pe linişte şi în tihnă. Aşa că m-am bucurat că nu m-a uitat nici cînd a scris serialul tv. „Eroii nu au vîrstă“, unde eram muncitoare şi mama fetiţei de pe Strada florilor. Apoi Manole Marcus m-a chemat pentru o directoare de două vorbe în comedia lui „Ca-n filme“. Am mai fost şi o contabilă în filmul de debut al lui Dan Marcoci „Scopul şi mijloacele“, unde aplanam nişte conflicte. Mi s-a propus să fiu nevasta protagonistului într-un film frumos gîndit şi realizat de Titus Popovici şi Mircea Mureşan, „Horea“. Deşi n-a fost decît o apariţie extrem de scurtă, a meritat pentru ca am avut satisfacţia de a fi fost, preţ de două cadre, alături de Ovidiu Iuliu Moldovan care i-a conferit eroului o aură de profundă spiritualitate. După care Nicolae Corjos, pe care-l admir pentru tenacitatea sa (timp de douăzeci de ani a făcut secundariat!) mi-a spus: „Am nevoie de tine!” Ar fi un motto bun pentru discuţia noastră. De un actor, ca şi de un om, e bine să fie nevoie! Cu „Declaraţie de dragoste“ a început seria urmată de „Liceenii“ şi „Extemporal la dirigenţie“… N-am avut momente de „încrîncenare“ cu nimeni. Poate doar o întîmplare mai ciudată cu Iulian Mihu. După ce luasem probele, aflînd subiectul, am fost plăcut surprinsă de faptul că se încerca împletirea vieţii particulare cu cea a unei mari uzini, o dramă de sănătate cu o problemă de conştiinţă. Mi se părea ca personajul meu, Irina Sterian, trebuia să fie nucleul în care să se reflecte cei din jur, dar care să-i şi reprezinte pe ceilalţi. – Dar, filmului „Anotimpul iubirii“ îi lipsea tocmai această dimensiune a interiorităţii capabilă să reflecte şi să refracte stări generice şi stări intime, deopotrivă. Cu excepţia unei singure secvenţe, de-a dreptul antologică, cea a intrării eroinei într-un apartament pustiu în căutarea personajului care, deşi se recomandă ca medic, figurează însuşi spectrul morţii. – Chiar la turnarea acelei secvenţe vroiam să mă refer: era o căldură groaznică în ziua aceea. Finalul îl filmasem deja. Grija mea principală părea să fie doar să arăt mai prost decît în secvenţele anterior datate pentru că boala incurabilă se agrava simţitor. Din păcate, treptat, s-au estompat tentele de alb-negru care nu erau decît fireşti reflexe ale bolii sufletului. Dar să revin, Sandu Groza, care, încă de la debut, mă încurajase exclamînd „Ce prim plan are!“, trebuia sa tragă un travling lung, foarte lung. Se pusese lumina, se fixaseră zonele de penumbră, se stabiliseră limitele cadrului. Dar, dintr-odată, Mihu începe să mă certe că am greşit. Epuizată, după două ore de filmare, eu izbucnesc în plîns ca un copil. Ies pe coridor şi mă retrag într-un colţ să mă potolesc. Înţeleg cu toţii că trebuie să mă lase în pace să-mi treacă. Fumez o ţigară, beau un pahar cu apă, revin şi numai ce-l aud pe regizor: „Am făcut special, ca sa intri în stare!“ „Pare străbătută necontenit de un fluid“ – cum nota Camil Petreseu despre Doamna T., cea fremătînd de viaţă şi căreia „Îi puteai urmări succesiunea gîndurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriţi ca trecerea umbrei unui nor pe apă“. – Spuneţi-mi, v-aţi gîndit vreodată „să spargeţi“ imaginea Cristinei Deleanu? Pentru că există un anume tip de eroină care vă caracterizează apariţiile pe ecran. – Vă referiţi la un anume tip de emploi în care filmul încearcă să mă specializeze. Sau, poate, să mă perfecţioneze. Pentru că eu am impresia că, dacă teatrul îţi poate oferi o mai mare diversitate de partituri, în schimb, la film, e obligatoriu să rămîi fidel unui anume gen de roluri. Mai ales de la un moment dat, de la o vîrstă. La Iaşi, unde, de fapt, am înţeles ce înseamnă meseria de actor, unde am început să învăţ cîte ceva despre disciplina necesară unei bune conduite profesionale, la Iaşi unde mi-a rămas sufletul, am jucat mult mai multă comedie decît după aceea. Iar la Teatrul „Ion Vasilescu“, timp de unsprezece ani am jucat în „Siciliana“, personajul Muki, logodnica superficială, și păstrez o scrisoare a lui Baranga în care-mi spunea că sunt cea mai bună interpretă a excentricei eroine a anilor ’70. Memoria mea comite încă un declic: nu o văd în acel spectacol care a ajuns la aproape o mie de reprezentaţii, ci într-o altă excelentă montare tv. cu piesa pirandedliană a lui Camil Petrescu „Iată femeia pe care o iubesc“ în care juca dublul rol al surorilor Bella şi Ana, una actriţă frivolă, cealaltă medicinistă serioasă, entităţi contradictorii ce vor fuziona într-o simbolică simbioză ca Anabella… – Cred că fiecare vîrstă îşi are farmecul ei. Dacă la început îţi poţi permite să te „zbengui“ în orice rol, cu timpul începi să te fixezi şi mie chiar îmi convine acest lucru. Pentru că nu ştiu dacă nu e vorba de o acumulare în ordinea datelor mele personale, fizice si psihice. De exemplu, directoarea aceasta pe care o joc pentru a treia oara – cred că-i o reuşită în măsura în care, cu zîmbetul, căldura şi vorba bună, am putut să conturez un mod omenesc de a fi, de a exista în chip ideal, exemplar, și totuşi cît de firesc, în fruntea unei instituţii de învațămînt, dizolvînd imaginea rigidă a severităţii care este îndeobşte atribuită, nu doar pe ecran, ci şi în viaţă, unei asemenea femei… Sinceră sa fiu, simt ca am putere de două ori mai multă decît o folosesc. Aş minţi dacă aş spune ca n-am nişte mulţumiri şi, din cînd în cînd, clipe de satisfacţie. Dar cînd încerc socoteala realizărilor… Știindu-mi locul, dar dorind mereu să cîştig un pas în plus, nu precupeţesc nimic ca să-mi respect meseria, credinţa în profesie. – În vocaţie, în talent. – Îmi place cum se petrec lucrurile la film, pentru că ai mai multe posibilităţi să-ți arăți gîndul. Atunci, bineînţeles, cînd nu se lucrează pe fugă, atunci cînd poţi să joci din plin. Noi ne ferim în film să jucăm la fel de intens ca în teatru şi nu cred că e bine. Obiectivul aparatului de filmat e gata să-ţi înregistreze fidel trăirea. O privire, un gest, o tăcere sunt potenţate pe ecran şi de aceea trebuie să aibă sens, sens artistic, să urmeze legile fluenţei cinematografice. Ca şi în teatru, şi pe platou, trebuie, de fiecare dată, să o iei de la capăt. Pentru că mai întîi parcă uiţi totul şi, abia pe parcurs, îţi aduci aminte ceea ce ştii. De altfel, eu am înţeles mai tîrziu că e nevoie în permanență şi de o capacitate de regenerare psihică. Încetul cu încetul am învăţat să-mi repar tristeţile, să nu renunţ, să nu cedez. N-am ştiut de la bun început că omul trebuie să fie stăpîn pe viaţa lui, pe cariera lui. Pentru că aşa cum ştie să şi-o facă, aşa o va avea… Acum, de cînd cu „liceenii“, am un public foarte proaspăt. Pe unde mergem cu filmul, tinerii mă roagă să le recit. Și lucrul acesta mi se pare extraordinar. Dacă eu am vreun merit, mă bucur, dacă ei însă au dorinţa de a auzi poezie, e şi mai bine. Cred în poezie, în capacitatea ei de a modela sensibilitatea, de a deschide şi forma gustul pentru lectură, pentru cultură. De altfel, prin rostirea îngrijită, expresivă, slujim limba română. Iar filmul, ca şi teatrul, fiind spectacol, deci act artistic, are obligaţia de a cultiva respectul pentru limba noastră, românească. Oriunde mă duc, la şezători în ţară sau la Muzeul literaturii, sînt mîndră că reprezint Teatrul Naţional… Iar „orgoliile“ mele mă fac să sper la mai mult. Convorbire realizata de Irina COROIU (publicat în revista „Cinema“ nr. 3 din 1 martie 1988) ACTORII ȘI LUMEA LOR Ancheta de faţă îşi propune să actualizeze unele aspecte din biografia artistică şi spirituală a cîtorva dintre apreciaţii noştri actori. Esenţialitatea întrebărilor (stereotipe, de altfel) decurge din iniţiativa almanahului literar de a configura în mod complex personalitatea slujitorilor Thaliei. Dincolo de scenă sau chiar sub privirile noastre, inundaţi de lumina reflectoarelor. 1. În ce împrejurări aţi debutat? 2. Ce autori de carte vă plac? Ce personaje v-ar interesa să întruchipaţi din lecturile predilecte? 3. Evoluţia dv. artistică a fost marcată de vreun model (actor celebru)? 1. Amintirile debutului sînt încă vii, mi-ar fi foarte ușor să vorbesc despre ele dar, în același timp, sînt atît de stufoase, încît discuția noastră s-ar putea prelungi pînă în zori. „Bref”, în ziua repartiției se hotărîse plecarea întregii noastre grupe la Tg. Mureș unde, în acel an, 1962, se înființa secția română a actualului Teatru Național. Urma să ne cunoaștem directorii, să fim „aleși”… La un moment dat, cineva intervine prompt: „Cristina și Cornelia (Gheorghiu), voi nu vă duceți la Tg. Mureș, voi vă duceți la Iași. Vine Grămadă să vă ia”. Asta era culmea! Deci nu Tg. Mureș, ci Iași, și, la coadă, acea buimăcitoare expresie, „grămadă“. Lucrurile s-au limpezit în cele din urmă, a venit directorul Grămadă, de la teatrul „Vasile Alecsandri“ din Iași, ne-a luat, ne-a dat salariu, ne-a urcat în avion și, spre seară, am intrat în minunata sală a Naționalului din Iași. În momentul în care s-au aprins luminile candelabrului am început să plîng. Ei, da! Ăsta debut! 2. N-am o preferință anume, nici nu cred că am avut. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost să joc. Orice! Și n-aș putea să mă plîng că am dus „lipsă“ de personaje. Am avut chiar unele „partituri“ prestigioase, dar întotdeauna e loc pentru mai bine, pentru mai mult… Timpul trece și pierderile nu mai pot fi recuperate. În momentul de față, pe pildă, personajele, în teatru, mă cam evită. Noroc că nu se întîmplă același lucru cu cele din film. E un prilej de a-mi menține forma, de a mă „descărca“… 3. Niciodată nu mi-am propus să semăn cu „Cineva“. Îmi plac mulți actori, îi iubesc, dar nu rîvnesc să fiu în locul lor. Și asta pentru simplul fapt că fiecare trebuie să-și construiască „ființa“ artistică după propriile forțe și disponibilități. Dacă vreți cîteva nume, ei bine, atunci Gabin, Botta, Irina Petrescu… Publicat în „Almanahul Literar“, 1990