INTERVIURI TEATRUL „ION VASILESCU” CRISTINA DELEANU, actriță : „De ce nu cade soarele?… Da!… chiar așa!… De ce nu cade?…“ O întrebare tulburătoare în candoarea ei infantilă. „De ce nu cade soarele?“ de Al. Stark este spectacolul ce ne propunem să-l înfățișăm în acest debut de stagiune. Semnatarul libretului, apreciatul reporter al Televiziunii, Alexandru Stark, încearcă să răspundă la întrebările pe care singur le-a cules de pe buzele de inocentă floare și poezie ale copilăriei. A cutezat să-l prelungească pe Saint Exupery în contemporaneitate, să vadă conturul cămilei înghițite de șarpe cu ochii copilului de azi și să facă – odată în plus – gazetărie, rimînd și nu mimînd gingășia. Regizorului Tudor Mărăscu i-a revenit sarcina, preluată cu talent și devotament, de a pune, pe lîngă obișnuitele puncte pe i, și punctele sub semnele de întrebare ridicate de Stark, în colectivul care, cu entuziasm și abnegație, s-a dăruit servind nu niște roluri, ci un spectacol, aportul meu e egal cu al colegilor mei. Sînt alături de Mariana Cercel, Ileana Mavrodineanu, Gabriela Vlad, Constantin Rășchitor, Dimitrie Dunca, Mihai Dobre, Daniel Tomescu, Anatolie Georgescu și copilul Bogdan Carp, și alături de cei care cîntă: Margareta Pâslaru, Dorin Anastasiu și Aureliu Comănescu. Publicat în revista „Teatrul“ nr. 9 din 1 septembrie 1980 VIITORUL ROL CRISTINA DELEANU Repartizată la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, Cristina Deleanu și-a cizelat minuțios talentul, interpretînd cu precădere roluri din dramaturgia contemporană românească. Din 1968, numele ei apare pe afișele Teatrului „Ion Vasilescu” din București, în peste treizeci de roluri, dintre care amintim: Sînziana (Viața, o comedie), după Alexandru, de Al. Popovici), Muchi (Siciliana de Aurel Baranga), Magda Deleanu (Cînd revolverele tac de Tudor Negoiță), Pacienta 41 (Eu sînt tatăl copiilor de Angela Bocancea), Camelia Străcșineanu (Piatră la rinichi de Paul Everac), Izabella de Guzman (Capete pătrate, capete țuguiate de B. Brecht), Doamna Ford (Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare). „Pe fundalul unei vii și — cred eu — justificate bucurii profesionale, în miezul unui «sezon plin», prilejul de a exprima unele gînduri legate de cristalizarea viitorului rol îmi face mare plăcere. De ce spun «sezon plin»: am și avut două premiere, de facturi diferite — colajul De ce nu cade soarele? de Al. Stark și Jumătatea mea e întreagă de Angela Bocancea. Apoi, recitalul de poezie Cîne strică dragostea…, înregistrat la radio, și transmis, de curînd, în emisiunea „Miorița”. De mare importanță pentru biografia mea profesională a fost rolul interpretat alături de Ion Caramitru, în piesa La musica de Marguerite Duras, la televiziune. În sfîrșit, după aproape două decenii de teatru, am debutat în film (Destine romantice). Dar să revin la viitorul rol: Ruja, una dintre cele opt femei din piesa Casa femeilor, a scriitoarei poloneze Zsofia Nalkowska, valoroasă povestitoare și romancieră din perioada interbelică. Cu minuție analitică, cu o feminină înțelegere a sufletului femeii, autoarea se apleacă asupra cîtorva destine. Personajele sînt legate, prin rudenie, dar diferențiate prin vîrstă, caracter, temperament, capacitate de înțelegere, prin stări și sentimente; laoaltă, alcătuiesc o unică lume, a cărei explorare conferă piesei profunzime, complexitate și adevăr. Fiecărei interprete, i se oferă tentația descrierii unei partituri de sine stătătoare; dar valoarea piesei constă în aceea că nu rămîne la dimensiunile mărunte și la tonul intimist al confidenței, reușind, prin arta compozițională pe care o stăpînește autoarea, să se ridice la nivelul definirii unor trăiri general-umane, vorbind deopotrivă despre vîrsta sentimentelor și despre sentimentele vîrstelor. Ruja — are accente comune «familiei», dar și particularități, se manifestă, ca o voce distinctă, cu rezonanță proprie, într-un cor ce cîntă, în aparență, la unison. De aci dificultăți inerente care fac farmecul elaborării unui rol; mă «măsor» cu ele, sprijinindu-mă pe certitudinea pe care ți-o dă o baghetă dirijorală sigură și competentă (Sorana Coroamă-Stanca) și pe colaborarea cu «coechipierele».” Publicat în revista „Teatrul“ nr. 12 din 1 decembrie 1980 MEDICINA ȘI CINEMATOGRAFIE Un experiment insolit: „Destine paralele“ Recent a avut loc la Iași, în organizarea Comitetului județean pentru cultură și educație socialistă, un eveniment artistic și cultural-sanitar deosebit: premiera absolută a filmului artistic „Destine paralele“, realizat de studiourile noastre cinematografice la cererea Ministerului Sănătății, în cadrul unui șir de filme de educație sanitară privind „ciclurile vieții“. Cu această ocazie, a avut loc un dialog între un grup de realizatori ai filmului și spectatori, pe tema „Probleme și particularități privind educația sanitară a tineretului“. Aceeași acțiune s-a desfășurat și în orașele Pașcani și Tg. Frumos, bucurîndu-se de un larg interes în rîndurile tinerilor spectatori, care au participat activ la dezbateri, ceea ce dovedește larga audiență la public a acestei forme de pregătire a adolescenților și tinerilor pentru viața matură, pentru căsătorie și închegarea unei familii trainice. Profitînd de vizita grupului de realizatori la Iași, am avut o discuție cu Ilie Sterian, regizorul filmului, cu interpreții Cristina Deleanu și Radu Duda, precum și cu medicul ieșean Eusebie Zbranca. – Avînd în vedere caracterul cu totul special al acestui film, v-aș ruga să începem cu cîteva precizări asupra conținutului… Ilie Sterian: Filmul comprimă datele științifico-medicale care, sub învelișul unor momente, au stat la baza relațiilor omenești interpretate. Mici „scene de viață“ înlănțuite aparent întîmplător, dar deloc întîmplător în realitate… Materialul documentar este mai mult implicat, decît explicat, așa ca într-un manual… M-a preocupat faptul dacă acest fond medical, neîncărcat cu date statistice, fără pretenția de a cuprinde „tot“, va trece dincolo de ecran, spre a bucura și răscoli sufletul, spre a pune pe gînduri! Pentru aportul substanțial și încrederea în această formulă de exprimare, regizorul mulțumește colectivului de la Institutul de igienă și sănătate publică București, îndrumat de dr. Vitalie Lisovschi, precum și consultantului științific prof. Ion Dorobanțu. Dr. Eusebie Zbranca: Filmul urmărește, cu remarcabil realism și forță artistică, destinele „paralele“ ale celor două sexe chemate să asigure perpetuarea speciei, a omenirii. – Ce ne puteți mărturisi despre rolul interpretat de dv.? Cristina Deleanu: Am fost prezentată, împreună cu colectivul de realizatori, firește, drept reprezentanta – în film – a generației părinților. Este adevărat, pe ecran sînt mama a două fete mari, cu probleme specifice vîrstei. În legătură cu се-și propune să prezinte filmul, cu conflictul dintre generații, cu discuția privind care dintre drumurile pe care le-au ales cele două perechi din film, asta rămîne să hotărască publicul. Nici nu pot afirma că ar fi obligatoriu să te afli în viață în situații similare tinerilor din film, pentru a alege o soluție. Acest film – l-aș numi ștințifico-artistic, pînă se va formula un termen mai potrivit – sugerează doar că trebuie să ținem seama de niște legi firești ale naturii noastre umane, dar nu de a elabora soluții definitive și fixe. Radu Duda: Pentru mine, din punct de vedere actoricesc, participarea la realizarea acestui film a însemnat un moment de interes special, deoarece am fost pus în fața unui proiect de film care ținea mai mult de domeniul experimentului, decît de o modalitate clasică de a face film și aceasta, pe de o parte, datorită statutului său de film documentar ca scop și artistic ca mijloace, iar pe de altă parte ca sistem de referință în ce privește unghiul de tratare cu totul nou și, îndrăznesc s-o spun, chiar temerar de a privi problema dragostei la această dificilă vîrstă, adolescența. Doresc din tot sufletul să continuăm această experiență… – Părerile regizorului despre interpreți? Ilie Sterian: Urmăresc an de an, ca orice regizor, interpretări cît mai unitare. Pentru aceasta este nevoie de exigență, muncă, condiții… Actorii au acceptat cu toată dragostea rolurile din „Destine paralele“, intuind nobila acțiune de educație față de generația tînără. Drept răsplată, regizorul își permite să „răstoarne“ o parte din generic, mulțumindu-le și pe această cale: Cristina Deleanu, Alexandru Drăgan, Matei Gheorghiu, Marina Procopie, Radu Duda, Andreea Vulpe, Răzvan Popa, Andreea Chiriță, Nicolae Caramfil, Sibila Oarcea, Janine Stavarache, Bogdan Stoian. – Dar părerile actorilor despre regizor? Radu Duda: Aș vrea să subliniez că atmosfera și metoda de lucru a regizorului Ilie Sterian au fost de natură să instaureze un climat cît se poate de favorabil și rodnic creației actoricești, astfel încît am fost stimulat a crea un personaj de vîrsta mea care să treacă prin diferite ipostaze, momente, rezolvări de situații… – O părere și despre tinerii noștri spectatori?! Ilie Sterian: Cum am spus, maturi, serioși, receptivi, de bun gust! Întorc către ei cîteva rînduri din mărturisirea înscrisă într-un bilețel primit de la un, să-i zicem, reprezentant din sală, ca semn că ei toți și, totodată, Iașii, Pașcanii, Tîrgul Frumos ne-au rămas și după despărțire apropiați și dragi inimilor noastre: „Vă mulțumim pentru că ați realizat un film frumos pentru tineri, întrucît sub chipul interpreților ne-ați adus chiar pe noi, viața noastră!…“ Iar, spun eu, nouă, realizatorilor – cît de mult ne-ați plăcut voi, tineri spectatori, prin această generoasă receptivitate și căldură! Radu Duda: Surpriza mea a fost extraordinară în confruntarea cu publicul. La Iași, Pașcani și Tg. Frumos am asistat la o perfectă înțelegere a problemelor ridicate de film, receptivitatea publicului de cele mai diverse vîrste fiind expresia unei înțelegeri și adeziuni măgulitoare a efortului depus de realizatori pentru a aduce în fața publicului, cu mijloacele specifice filmului, o „felie de viață“ care să educe acolo unde era de educat, să impresioneze acolo unde era de impresionat, să sensibilizeze acolo unde era de sensibilizat. Cristina Deleanu: Aș vrea, în încheiere, să adresez tinerilor spectatori două întrebări. Acest film, așa cum este el, încercînd deci să prezinte viața așa cum este ea, mai direct decît suntem obișnuți să vedem în filmele noastre de actualitate, mai ales în privința aspectelor intime ale omului (relația bărbat – femeie), credeți că poate interesa? Socotiți că este util pentru educarea tinerilor să fie utilizată metoda directă, uneori mai dură a prezentării vieții așa cum este ea? Eu cred că da! Dar dumneavoastră? – Emoții, îndoieli înainte de premieră? Ilie Sterian: Da și nu!? Vizionări în cadru restrîns au mai avut loc, cu bune aprecieri. La Iași, Pașcani și Tg. Frumos însă, filmul s-a bucurat de o prezență masivă, de o primire plină de receptivitate. Mă bucur cu deosebire pentru reușita tinerilor actori, la primele roluri de întindere. Și rog să-și amintească de acest prim pas în tainele exprimărilor sincere, convingătoare și le urez mereu astfel de succese! Îndoieli asupra reușitei?… Mai mult o preocupare obsedantă, dacă spectatorii vor trece de învelișul „scenelor tari“, cum le-a numit o tînără spectatoare, dacă vor urmări și fondul matur, educativ al filmului, dacă vor purta valurile reacțiilor de-a lungul momentelor, așa, cum le-am anticipat… Am avut plăcuta convingere că am stat la vizionare – regizor și interpreți – alături de un public tînăr, serios, cu mult gust și receptivitate. Calde felicitări educatorilor. Aceasta ne va stimula, edificîndu-ne asupra unor laturi reușite ca și a celor mai puțin reușite, în creațiile viitoare. – Cum vede astăzi, tovarășe doctor Zbranca, medicina socială relația dintre pubertate –adolescență și educația sexuală? Dr. Eusebie Zbranca: În zilele noastre, educația sexuală a devenit o problemă specifică, distinctă, căreia i se atribuie o însemnătate decisivă în cadrul educației sanitare generale. Veritabila educație sexuală nu trebuie privită ca ceva separat, ci trebuie încorporată în educația generală. Sexualitatea face parte din manifestările vitale ale ființei umane și inițierea ei se realizează mai bine atunci cînd se integrează în eforturile educative menite să formeze personalitatea umană. Educația sexuală trebuie să înceapă încă din copilărie, din momentul în care copilul începe să întrebe, și să fie adaptată corespunzător fiecărei etape fiziologice de dezvoltare a individului. Curiozitatea indică ea însăși momentul cînd trebuie începută. Un copil normal dezvoltat începe de timpuriu să pună întrebări privind propriul lui corp, cel al fraților și surorilor sale. De obicei aceasta se întîmplă înainte de împlinirea vîrstei de 6 ani. Este de datoria părinților, a medicului, a educatorilor să fie pregătiți a da răspunsuri corecte și adecvate. Vîrsta pubertății și a adolescenței cunoaște profunde transformări hormonale, somatice și comportamentale. Ea ridică probleme particulare, deosebit de complexe. Pubertatea marchează începutul evoluției care dă ființei umane puterea de a procrea. Anturajul se miră de bizareria copilului, iar acesta înțelege greu modificările care se produc în organismul și comportamentul său. Limitele pubertății nu sînt aceleași în toate zonele geografice și la toate vîrstele. Pentru țara noastră, pubertatea începe la fete între 9 – 13 ani, iar la băieți între 10 – 14 ani. Fetele ating capacitatea deplină de procreare la 15 – 16 ani, iar băieții la 16 – 17 ani. Maturizarea psihică apare cu 1 – 2 ani mai tîrziu decît cea somatică. La început ea este dezordonată, pentru ca ulterior să se sistematizeze și să cuprindă o serie de procese psihice, afective, de cunoaștere, de orientare spre sexualitate. Răspunsul la excitații este prompt, puberii sînt emotivi și iritabili, curajoși sau timizi, cu tendința de a întrebuința superlative. Imaginația, spiritul critic se dezvoltă foarte mult. Gîndirea puerilă este înlocuită cu raționamentul viguros și puterea de abstractizare. Viata sexuală este posibilă și, după aprecierile multor specialiști, capacitatea sexuală maximă este între 15 – 20 ani. Există însă numeroși facori sociali și psiho-emoționali care o împiedică, ceea ce pînă la un punct are un efect negativ. Energiile vitale sînt canalizate pentru realizarea profesională și socială. – Înțelegem că aveți de gînd să continuați seria acestor filme de educație sanitară… Ilie Sterian: În speță, privind viața intimă a omului! De cîțiva ani, Institutul de igienă și sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătății este preocupat de popularizarea unor cercetări, de o modalitate eficientă de educare, de pregătire a tineretului pentru viața matură. Dialogurile dintre tinerii spectatori și realizatori, ocazionate de forurile ieșene de cultură, dovedesc din plin această necesitate. Cu toată franchețea, vă mărturisesc că și pentru mine filmul prezentat, „Destine paralele“, a constituit un experiment, o încercare… Dr. Eusebie Zbanca: Sperăm că ceea ce am văzut reprezintă doar un început, ce-i drept extrem de plăcut și promițător, și că cinematografia noastră ne va oferi și alte secvențe din ce și-a propus în „ciclurile vieții“. Radu Duda: Mulțumesc tuturor celor care au facilitat această confruntare plină de învățăminte pentru mine și mulțumesc totodată regizorului pentru încrederea acordată mie și colegilor mei de generație care au participat la realizarea filmului. Sper ca următoarele „acte“ care se vor filma pentru completarea istoriei acestor două „destine paralele“ să fie la înălțimea așteptărilor și a pretențiilor. – Cum apreciați, ca specialist, valoarea educativă și artistică a filmelor de acest gen? Dr. Eusebie Zbranca: Preocupările pentru realizarea unor asemenea filme sînt, din păcate, prea rare și timide în cinematografia noastră. O asemenea modalitate directă, francă, realistă, fără ascunzișuri și falsă pudoare, dar în același timp, științifică, ar ajuta într-un mod deosebit de eficient eforturile tuturor factorilor educativi, educația sanitară de tip „Profamilia“, ceea ce se va repercuta pozitiv în sănătatea fizică și mintală a copiilor și tineretului, în formarea lor pentru căsătorie și viața de familie. Constantin IACOMI (publicat în „Cronica“ nr. 30 din 23 iulie 1982) Cristina Deleanu: „De actor, ca și de un om,e bine «să fie nevoie»“ De cînd, în urmă cu aproape zece ani, la tv., în piesa „La musica“, am avut revelaţia talentului deosebit al Cristinei Deleanu, ce susţinea alături de Ion Caramitru un recital extraordinar la cotele înalte ale unui spectaculos subtil, din seara aceea am trăit mereu cu impresia că această actriţă, menită rolurilor de o anume factură, face parte din familia eroilor camilpetrescieni. Cînd m-a poftit în cabina de la Teatrul Naţional, primul său gest a fost să aprindă luminile de la măsuţele de machiaj, deci dialogul nostru urma să se desfăşoare neapărat „între oglinzi paralele“. O privesc. Deşi impenetrabil, chipul rămâne deschis, amintindu-mi un portret desprins din preambulul „Actului veneţian“: „Alta, femeie de o frumuseţe neliniştitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mişcări senzuale. Are ochii mari, în cearcăne vinete, care-i dau un aer de profundă melancolie cînd priveşte stăruitor, fără să vorbească. Fiecare frază o precede cu privirea, aşa că pare că vorba nu repetă decît ce au spus întîi ochii.“ …Şi ochii spun infinit mai mult despre biografia artistică a Cristinei Deleanu care doar în ultimii ani s-a împlinit cu nu multe, dar semnificative izbînzi. Cărora ar fi fost firesc să le urmeze tot mai interesante propuneri, în teatru, în cinema. Pentru că fervoarea confesiunilor voalate de pudoarea sincerităţii absolute e greu de reprodus, sugestive fiind tristeţile, nerostitele regrete, voi încerca să redau măcar jaloanele acestei discuţii. – Nu de mult declaraţi că vă întrebaţi mereu unde se termină teritoriul personajului şi unde începe să acţioneze interpretul… – …Mă tem de fiecare început. Pentru că, indiferent de partitură, dorința mea este să fiu cît mai aproape de adevăr, de interpretarea cea mai adevărată. Ştiu cînd fac un lucru bine, aşa cum sînt conştientă şi cînd greşesc Sînt lucidă şi-mi dau seama că, logic vorbind, merit o anume apreciere. De aceea cîntăresc orice afirmaţie, fie ea depreciativă sau apreciativă. Poate n-ar trebui să mărturisesc că, de-a lungul primilor ani de meserie, am sperat că, la un moment dat, am să fiu… „cineva“. Şi m-am zbătut să ies din anonimat. Mai ales că nu pot sta niciodată fără să fac ceva, fără să acţionez. Orice impas se cere depăşit. Poate că, astfel, îmi complic existenţa. Poate că doresc mai mult decît merit… Dar, asta sînt! Sigur, e absurda pretenţia ca de dimineaţă pînă seara să repeţi şi să şi joci în fiecare zi… Trebuie să ştii să-ţi dozezi bucuriile, să le aştepţi şi să le primeşti cum trebuie Există totdeauna un infim punct de sprijin. Dar eu nu sînt mulţumită de mine. Pentru liniştea mea personala nu e suficient ceea ce fac acum, prea puţinul pe care-l realizez. De aceea revin mereu şi mereu la poezie: recitalul de versuri reprezintă una din modalităţile mele fundamentale de a exista în meserie. Cînd mi-e mai urît, îmi răsfoiesc caietele… La tv am făcut vreo şase recitaluri, ceea ce este foarte mult. La Studioul 99 al Naţionalului am prezentat în anul trecut un spectacol de aproape o oră intitulat „Pe pîrîu de rouă“. Şi astfel am mai existat o dată… Mi-am mai făcut o bucurie… Mereu mă gîndesc că timpul trece prea repede şi nu reuşim să realizăm tot ce dorim. Din nou sînt tentată să o asemăn acelor personaje pline de mister care, continuu evadează dintr-o lume reală într-una imaginară, şi mai reală. Îi pomenesc de prima mea „întîlnire“ cu ea, mediată de ecranul televizorului și de textul Marguerite Duras. – De la premiera noastră au trecut opt ani și n-a fost an în care să nu mi se pomenească de ea. Pe post s-a dat de trei ori. Poate că a fost marea mea şansă. De fapt, eu am descoperit textul în traducerea lui Paul B. Marian, l-am luat și i l-am dus lui Octavian Sava. Apoi am început să lucram, Pino Caramitru şi cu mine, împreună cu regizoarea Olimpia Arghir… După aceea nu încetau întrebările: „De ce nu faci tu film?“… Eu deja mă obişnuisem cu gîndul că trebuie să rabd, să aştept și să sper. Pe vremea studenţiei mele, în Institut nu era permis să faci nici teatru nici film. Ilarion Ciobanu, ca sa poată face „Setea“, a trebuit să abandoneze cursurile. Şi bine a făcut pentru că, într-adevăr, numele sau avea să se lege definitiv de cinema. Mai puţin destinele celorlalţi colegi ai mei: Camelia Zorlescu, Nicolae Dinică, Alexandru Arşinel, Mihai Gingulescu, Vasile Vasiliu, Constantin Popa, excepţie făcînd Constantin Diplan şi Ion Fiscuteanu. – Dar pe dumneavoastră, cinematograful, cum v-a descoperit? – Din întîmplare aş zice. Prima „ieşire“ pe ecran am avut-o cu filmul lui Haralambie Boroş, „Destine romantice“. Dar marile emoţii ale platoului aveam să le cunosc abia la filmul lui Manole Marcus. Un telefon m-a anunţat că a doua zi sînt invitată să dau probe. La scurt timp, am avut confirmarea, mi s-au făcut poze, s-a pus lumina pe obrazul meu. Purtam pe atunci părul mai scurt şi într-o nuanţă arămie. Manole Marcus mi-a spus simplu şi categoric: „Îţi schimbi culoarea şi nu te tunzi“. De la început mi-a vorbit ca unui prieten, ca unui vechi prieten. Şi ce mult contează! Eram timorata de un gînd: dacă e primul şi ultimul meu rol principal? Nu făcusem pînă atunci mare lucru. Înainte de fiecare cadru aveam emoţii teribile, dar ce stare de bucurie trăiam în acelaşi timp! Împrejurarea era pe de-a-ntregul specială pe de-o parte pentru că implica o confruntare cu proza densă a unui scriitor ca Augustin Buzura, pe de altă parte pentru că aveam parteneri cu experienţă, reputaţi actori ca Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Silviu Stanculescu. Colegi care, trebuie să spun, că mi-au acordat deplină încredere și o desăvîrşită prietenie. – În şase ani aţi reuşit performanţa de a filma în peste zece pelicule. – Ce n-am făcut o viaţă. E adevarat, după „Orgolii“, prima solicitare am refuzat-o, şi la sfatul lui Manole Marcus. Dar pe urmă am acceptat invitaţia lui Gheorghe Naghi de a fi o mămică în „Acţiunea Zuzuc“… Într-o zi mă trezesc cu un telefon de la Valentin Ducaru, operatorul, care-mi cere o fotografie explicîndu-mi că trebuie să o reprezinte astfel pe soţia lui Gheorghe Cozorici în filmul „Un petic de cer“ al lui Francisc Munteanu. După două zile, mă sună regizorul şi-mi spune să vin la Buftea că am ceva de filmat: „Draga mea, îţi fac o scenă: vii, speli rufe, aşterni masa, te uiţi la ceas şi pleci pentru că ai tren şi nu mai poţi să-ţi aştepţi soţul“. Francisc Munteanu m-a distribuit şi în filmul său următor, „Zbor periculos“, în rolul unei doctoriţe, şi mi-a plăcut să lucrez pe linişte şi în tihnă. Aşa că m-am bucurat că nu m-a uitat nici cînd a scris serialul tv. „Eroii nu au vîrstă“, unde eram muncitoare şi mama fetiţei de pe Strada florilor. Apoi Manole Marcus m-a chemat pentru o directoare de două vorbe în comedia lui „Ca-n filme“. Am mai fost şi o contabilă în filmul de debut al lui Dan Marcoci „Scopul şi mijloacele“, unde aplanam nişte conflicte. Mi s-a propus să fiu nevasta protagonistului într-un film frumos gîndit şi realizat de Titus Popovici şi Mircea Mureşan, „Horea“. Deşi n-a fost decît o apariţie extrem de scurtă, a meritat pentru ca am avut satisfacţia de a fi fost, preţ de două cadre, alături de Ovidiu Iuliu Moldovan care i-a conferit eroului o aură de profundă spiritualitate. După care Nicolae Corjos, pe care-l admir pentru tenacitatea sa (timp de douăzeci de ani a făcut secundariat!) mi-a spus: „Am nevoie de tine!” Ar fi un motto bun pentru discuţia noastră. De un actor, ca şi de un om, e bine să fie nevoie! Cu „Declaraţie de dragoste“ a început seria urmată de „Liceenii“ şi „Extemporal la dirigenţie“… N-am avut momente de „încrîncenare“ cu nimeni. Poate doar o întîmplare mai ciudată cu Iulian Mihu. După ce luasem probele, aflînd subiectul, am fost plăcut surprinsă de faptul că se încerca împletirea vieţii particulare cu cea a unei mari uzini, o dramă de sănătate cu o problemă de conştiinţă. Mi se părea ca personajul meu, Irina Sterian, trebuia să fie nucleul în care să se reflecte cei din jur, dar care să-i şi reprezinte pe ceilalţi. – Dar, filmului „Anotimpul iubirii“ îi lipsea tocmai această dimensiune a interiorităţii capabilă să reflecte şi să refracte stări generice şi stări intime, deopotrivă. Cu excepţia unei singure secvenţe, de-a dreptul antologică, cea a intrării eroinei într-un apartament pustiu în căutarea personajului care, deşi se recomandă ca medic, figurează însuşi spectrul morţii. – Chiar la turnarea acelei secvenţe vroiam să mă refer: era o căldură groaznică în ziua aceea. Finalul îl filmasem deja. Grija mea principală părea să fie doar să arăt mai prost decît în secvenţele anterior datate pentru că boala incurabilă se agrava simţitor. Din păcate, treptat, s-au estompat tentele de alb-negru care nu erau decît fireşti reflexe ale bolii sufletului. Dar să revin, Sandu Groza, care, încă de la debut, mă încurajase exclamînd „Ce prim plan are!“, trebuia sa tragă un travling lung, foarte lung. Se pusese lumina, se fixaseră zonele de penumbră, se stabiliseră limitele cadrului. Dar, dintr-odată, Mihu începe să mă certe că am greşit. Epuizată, după două ore de filmare, eu izbucnesc în plîns ca un copil. Ies pe coridor şi mă retrag într-un colţ să mă potolesc. Înţeleg cu toţii că trebuie să mă lase în pace să-mi treacă. Fumez o ţigară, beau un pahar cu apă, revin şi numai ce-l aud pe regizor: „Am făcut special, ca sa intri în stare!“ „Pare străbătută necontenit de un fluid“ – cum nota Camil Petreseu despre Doamna T., cea fremătînd de viaţă şi căreia „Îi puteai urmări succesiunea gîndurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriţi ca trecerea umbrei unui nor pe apă“. – Spuneţi-mi, v-aţi gîndit vreodată „să spargeţi“ imaginea Cristinei Deleanu? Pentru că există un anume tip de eroină care vă caracterizează apariţiile pe ecran. – Vă referiţi la un anume tip de emploi în care filmul încearcă să mă specializeze. Sau, poate, să mă perfecţioneze. Pentru că eu am impresia că, dacă teatrul îţi poate oferi o mai mare diversitate de partituri, în schimb, la film, e obligatoriu să rămîi fidel unui anume gen de roluri. Mai ales de la un moment dat, de la o vîrstă. La Iaşi, unde, de fapt, am înţeles ce înseamnă meseria de actor, unde am început să învăţ cîte ceva despre disciplina necesară unei bune conduite profesionale, la Iaşi unde mi-a rămas sufletul, am jucat mult mai multă comedie decît după aceea. Iar la Teatrul „Ion Vasilescu“, timp de unsprezece ani am jucat în „Siciliana“, personajul Muki, logodnica superficială, și păstrez o scrisoare a lui Baranga în care-mi spunea că sunt cea mai bună interpretă a excentricei eroine a anilor ’70. Memoria mea comite încă un declic: nu o văd în acel spectacol care a ajuns la aproape o mie de reprezentaţii, ci într-o altă excelentă montare tv. cu piesa pirandedliană a lui Camil Petrescu „Iată femeia pe care o iubesc“ în care juca dublul rol al surorilor Bella şi Ana, una actriţă frivolă, cealaltă medicinistă serioasă, entităţi contradictorii ce vor fuziona într-o simbolică simbioză ca Anabella… – Cred că fiecare vîrstă îşi are farmecul ei. Dacă la început îţi poţi permite să te „zbengui“ în orice rol, cu timpul începi să te fixezi şi mie chiar îmi convine acest lucru. Pentru că nu ştiu dacă nu e vorba de o acumulare în ordinea datelor mele personale, fizice si psihice. De exemplu, directoarea aceasta pe care o joc pentru a treia oara – cred că-i o reuşită în măsura în care, cu zîmbetul, căldura şi vorba bună, am putut să conturez un mod omenesc de a fi, de a exista în chip ideal, exemplar, și totuşi cît de firesc, în fruntea unei instituţii de învațămînt, dizolvînd imaginea rigidă a severităţii care este îndeobşte atribuită, nu doar pe ecran, ci şi în viaţă, unei asemenea femei… Sinceră sa fiu, simt ca am putere de două ori mai multă decît o folosesc. Aş minţi dacă aş spune ca n-am nişte mulţumiri şi, din cînd în cînd, clipe de satisfacţie. Dar cînd încerc socoteala realizărilor… Știindu-mi locul, dar dorind mereu să cîştig un pas în plus, nu precupeţesc nimic ca să-mi respect meseria, credinţa în profesie. – În vocaţie, în talent. – Îmi place cum se petrec lucrurile la film, pentru că ai mai multe posibilităţi să-ți arăți gîndul. Atunci, bineînţeles, cînd nu se lucrează pe fugă, atunci cînd poţi să joci din plin. Noi ne ferim în film să jucăm la fel de intens ca în teatru şi nu cred că e bine. Obiectivul aparatului de filmat e gata să-ţi înregistreze fidel trăirea. O privire, un gest, o tăcere sunt potenţate pe ecran şi de aceea trebuie să aibă sens, sens artistic, să urmeze legile fluenţei cinematografice. Ca şi în teatru, şi pe platou, trebuie, de fiecare dată, să o iei de la capăt. Pentru că mai întîi parcă uiţi totul şi, abia pe parcurs, îţi aduci aminte ceea ce ştii. De altfel, eu am înţeles mai tîrziu că e nevoie în permanență şi de o capacitate de regenerare psihică. Încetul cu încetul am învăţat să-mi repar tristeţile, să nu renunţ, să nu cedez. N-am ştiut de la bun început că omul trebuie să fie stăpîn pe viaţa lui, pe cariera lui. Pentru că aşa cum ştie să şi-o facă, aşa o va avea… Acum, de cînd cu „liceenii“, am un public foarte proaspăt. Pe unde mergem cu filmul, tinerii mă roagă să le recit. Și lucrul acesta mi se pare extraordinar. Dacă eu am vreun merit, mă bucur, dacă ei însă au dorinţa de a auzi poezie, e şi mai bine. Cred în poezie, în capacitatea ei de a modela sensibilitatea, de a deschide şi forma gustul pentru lectură, pentru cultură. De altfel, prin rostirea îngrijită, expresivă, slujim limba română. Iar filmul, ca şi teatrul, fiind spectacol, deci act artistic, are obligaţia de a cultiva respectul pentru limba noastră, românească. Oriunde mă duc, la şezători în ţară sau la Muzeul literaturii, sînt mîndră că reprezint Teatrul Naţional… Iar „orgoliile“ mele mă fac să sper la mai mult. Convorbire realizata de Irina COROIU (publicat în revista „Cinema“ nr. 3 din 1 martie 1988) ACTORII ȘI LUMEA LOR Ancheta de faţă îşi propune să actualizeze unele aspecte din biografia artistică şi spirituală a cîtorva dintre apreciaţii noştri actori. Esenţialitatea întrebărilor (stereotipe, de altfel) decurge din iniţiativa almanahului literar de a configura în mod complex personalitatea slujitorilor Thaliei. Dincolo de scenă sau chiar sub privirile noastre, inundaţi de lumina reflectoarelor. 1. În ce împrejurări aţi debutat? 2. Ce autori de carte vă plac? Ce personaje v-ar interesa să întruchipaţi din lecturile predilecte? 3. Evoluţia dv. artistică a fost marcată de vreun model (actor celebru)? 1. Amintirile debutului sînt încă vii, mi-ar fi foarte ușor să vorbesc despre ele dar, în același timp, sînt atît de stufoase, încît discuția noastră s-ar putea prelungi pînă în zori. „Bref”, în ziua repartiției se hotărîse plecarea întregii noastre grupe la Tg. Mureș unde, în acel an, 1962, se înființa secția română a actualului Teatru Național. Urma să ne cunoaștem directorii, să fim „aleși”… La un moment dat, cineva intervine prompt: „Cristina și Cornelia (Gheorghiu), voi nu vă duceți la Tg. Mureș, voi vă duceți la Iași. Vine Grămadă să vă ia”. Asta era culmea! Deci nu Tg. Mureș, ci Iași, și, la coadă, acea buimăcitoare expresie, „grămadă“. Lucrurile s-au limpezit în cele din urmă, a venit directorul Grămadă, de la teatrul „Vasile Alecsandri“ din Iași, ne-a luat, ne-a dat salariu, ne-a urcat în avion și, spre seară, am intrat în minunata sală a Naționalului din Iași. În momentul în care s-au aprins luminile candelabrului am început să plîng. Ei, da! Ăsta debut! 2. N-am o preferință anume, nici nu cred că am avut. Singurul lucru de care am avut nevoie a fost să joc. Orice! Și n-aș putea să mă plîng că am dus „lipsă“ de personaje. Am avut chiar unele „partituri“ prestigioase, dar întotdeauna e loc pentru mai bine, pentru mai mult… Timpul trece și pierderile nu mai pot fi recuperate. În momentul de față, pe pildă, personajele, în teatru, mă cam evită. Noroc că nu se întîmplă același lucru cu cele din film. E un prilej de a-mi menține forma, de a mă „descărca“… 3. Niciodată nu mi-am propus să semăn cu „Cineva“. Îmi plac mulți actori, îi iubesc, dar nu rîvnesc să fiu în locul lor. Și asta pentru simplul fapt că fiecare trebuie să-și construiască „ființa“ artistică după propriile forțe și disponibilități. Dacă vreți cîteva nume, ei bine, atunci Gabin, Botta, Irina Petrescu… Publicat în „Almanahul Literar“, 1990 CRISTINA DELEANU: „Am jucat pe coclaurile patriei, aproape inutil“ Numele actriţei Cristina Deleanu se leagă trainic de alte câteva nume. Cum ar fi „Liceenii“, „Extemporal la dirigenţie“ şi „Declaraţie de dragoste“. Şi mai ales, de cel al actorului Eugen Cristea. Nu poţi pomeni de unul, fără să te gândeşti la celălalt. Sunt jumătăţile aceleiaşi măsuri, deşi le-a luat o viaţă să se găsească. O viaţă grea, aş putea adăuga. TATA A MURIT LA BOMBARDAMENT, SUB OCHII MEI Anul 1940, Ploieşti. Război. Un cutremur de 7,4 grade Richter devastează ţară. La Ploieşti, maternitatea scapă doar pe jumătate, îngropând cealaltă jumătate sub dărâmături. Câteva săptămâni mai târziu, acolo se năştea actriţa Cristina Deleanu. Fiind decembrie, era atât de frig încât a contractat o otită de care nu a mai scăpat timp de zece ani! „Dar Dumnezeu a vrut să mă încerce mult, încă de mică…“, povesteşte ea. „M-am zgâriat cu unghiuţa de copil pe obraz şi am făcut erizipel. În condiţiile de atunci de igienă, asta mă condamnă practic la moarte. Doctorul i-a zis mamei: Dumnezeu hotărăşte!“ Cel de sus a fost generos şi a trecut-o de acest hop. Dar numai patru ani mai târziu, i-a dat o nouă lovitură: în bombardamentul asupra oraşului Ploieşti, adăpostul lor din lemn a fost spulberat, ucigând sub ochii ei pe propriul tată, pe băieţelul vecinilor şi pe Anica, fata din casă. Ştie data exactă – 4 aprilie, îmi explică în detaliu cum arătau adăpostul, scândurile, suflul exploziei, grinda zdravănă care a căzut peste ei. „Îi văd încă acolo, striviţi… Am făcut pipi pe mine, apoi am simţit cum îmi intră în gură nisip şi pe urmă nu mai ştiu…“ Este un moment foarte fragil. Cristina Deleanu are lacrimi în ochi şi s-a oprit. Nu îndrăznesc să mă mişc, şi nici nu ştiu ce să zic. Se vede cum retrăieşte drama şi, când îşi revine, mărturiseşte că niciodată n-a mai povestit cuiva atât de amănunţit ce s-a întâmplat atunci. Pe mama ei au dezgropat-o mai târziu de sub dărâmături, era vie şi îşi ocrotise tot timpul copilul cu trupul. Pe fetiţă au lăsat-o în grija unei mătuşi, iar pe mamă au dus-o la spital, fără să-i spună că soţul ei se stinsese. „Tata era frumos şi elegant. Când eram tânără, mama mi-a zis că semăn cu el.“ Niciodată n-au mai vorbit despre întâmplarea asta, au încercat doar să-şi recompună existenţele devastate. DOAMNE-DOAMNE NI L-A TRIMIS PE TĂTICU ÎNAPOI Rămase fără casă, se refugiază în Breaza, iar mama, farmacistă de meserie, îşi găseşte repede de lucru. În uşa ei se opreşte Nicolae Deleanu, „şef de gazetă la «Ultima oră», un social democrat cinstit, de-al lui Titel Petrescu, scriitor şi om cultivat“. Îl durea capul. „A dat cu ochii de mama, frumoasă, cu ochi albaştri, blondă, subţirică… Şi-a luat antinevralgicul şi a plecat. Dar a mai trecut o dată, peste o săptămână, să mai ia un antinevralgic. Şi într-o zi, mama mi-a zis: Doamne-Doamne ni l-a trimis pe tăticu înapoi (pentru că tot Nicolae îl chema)! Eu beleam ochii, cu moţul în cap… Când a venit la noi acasă, eu stăteam pe oliţă. Aşa l-am cunoscut pe viitorul meu tată vitreg. Aveam aproape şase ani.“ Nicolae Deleanu s-a îndrăgostit nebuneşte de Mioara Grangetti, dar şi de fetiţa ei cu moţ în vârful capului, aşa că în scurtă vreme au devenit o familie. „A fost un sacrificiu pe care mama l-a făcut pentru mine, sunt sigură de asta. Deşi niciodată nu mi-a spus.“ Sacrificiul, dacă într-adevăr asta a fost, a meritat: „Lui îi datorez tot ce am devenit.“ „Tăticul“, aşa cum îl alintă de câte ori vorbeşte de el, a învăţat-o să scrie devreme, înainte să meargă la şcoală. A nutrit pentru ea speranţe mari, îndreptând-o spre domeniul artistic, imediat ce a remarcat potenţialul copilului. „Dar Dumnezeu ne pregătea o nouă încercare… La scurtă vreme după căsătorie, tăticu s-a îmbolnăvit foarte grav de plămâni. Comuniştii i-au confiscat gazeta, lăsându-l fără nici un venit; casa a donat-o el, de frică să nu-l închidă. A stat cu valiza făcută lângă uşă multă vreme. După câţiva ani, a devenit, totuşi, profesor de istorie la Arte Plastice şi director ştiinţific la Peleş. Dar în 1970, a dispărut brusc, pentru că plămânii şi inima lui n-au mai rezistat.“ ANII ‘80 AU FOST CEI MAI BUNI ANI AI MEI Când ea era adolescentă, „tăticu“ a fost numit director ştiinţific la Muzeul Peleş. Îşi făceau vacanţele acolo, la Pelișor, împreună cu scriitorii şi oamenii de artă găzduiţi de casa de odihnă a artiştilor: Titus Popovici, Francisc Munteanu, Sorana Coroamă-Stanca, Ellie Roman, Ion Vasilescu, chiar şi Maria Filotti, cu nepotul ei, actorul Şerban Cantacuzino. Avea 14-15 ani când a asistat la nişte serate deosebite, în care celebrităţile care se perindau prin faţa ochilor ei discutau relaxat în atmosfera aceea unică. Acolo venea şi actriţa Sandina Stan, de la Teatrul Armatei, cu fiica ei, Ileana. Ileana i-a devenit cea mai bună prietenă, iar visul de a fi actriţă de la ea l-a împrumutat. Împreună cu Ileana, fugea adesea de la Liceul „Lazăr“, unde învăţau, peste drum, la Teatrul „Municipal“. „Ştii cum fac adolescentele, care se plimbă în jurul teatrului, că doar–doar îşi văd actorii preferaţi. Eram puştoaice, iar ei erau tineri şi frumoşi…“ Pe scurt, cum Ileana avea de gând să aprofundeze problema cu actorii şi să intre legitim în lumea lor, au dat amândouă examen la Teatru. După o scurtă descindere la Iaşi, ca absolventă, cariera ei a continuat 13 ani la Teatrul Regional „Barbu Delavrancea“ („Ion Vasilescu“) din Bucureşti. „Care nu contează decât ca experienţă, fiindcă acolo nu te ştia nimeni, am jucat pe coclaurile patriei, aproape inutil. Dar dacă veneai din provincie, n-aveai altă şansă decât în teatrul acesta, care deservea regiunea. Aşa am culturalizat noi ţiganii din Gogoşari şi de prin Ciorogârla, că astăzi cred că sunt toţi la Academia Română! Pe o scenă de un metru jumate, în frig, curent şi scârţâituri de scaune, jucam cu Silviu Stănculescu, Ion Marinescu, Anda Caropol, Dorina Lazăr, Jorj Voicu. Dar intram pe rând, că nu încăpeam toţi odată, başca decorul…“ Din perioada aceea, începe o filmografie impresionantă, care întrece numărul rolurilor principale din teatru. Cele mai cunoscute pelicule sunt „Orgolii“, după Augustin Buzura, „Liceenii“, „Declaraţie de dragoste“, „Extemporal la dirigenţie“, dar şi teatru TV: „Iată femeia pe care o iubesc“, de Camil Petrescu, „Operaţiunea Gambit“ şi „Piesa de rezervă“, ambele cu intrigă poliţistă. A jucat şi într-un serial, „Eroii nu au vârstă“, „cu ilegalişti şi manifeste pe cărucioarele de cărbuni. Asta e! (râde) Acolo a debutat Ştefan Bănică Jr.“ „În 1981, am făcut o piesă franţuzească, «La musica», de Marguerite Duras, în regia Olimpiei Arghir, alături de domnul Caramitru – antipatică persoană! –, dar nimeni n-a crezut că piesa o să fie aprobată. Aceea m-a lansat la Bucureşti. De acolo a început totul. Anii ’80 au fost cei mai buni ani ai mei. S-a făcut un film după piesa aceea, apoi mi-au dat rolul principal în alt film şi tot aşa. Sigur, erau piese şi filme comuniste, cu directoare de fabrică, cu câte o comunistă înverşunată… Norocul meu a fost că n-am fost nici genul de ingenuă, dar nici bărbătoasă, care dă cu pumnul în masă. Am fost, mai degrabă, genul intelectual. Cu raţionamentele câştigam ce trebuia să câştig.“ S-a angajat apoi la Teatrul Naţional, unde a avut însă puţine roluri memorabile. L-a părăsit în 2001, când Dinu Săraru i-a încheiat subit contractul de muncă, obligând-o să se pensioneze. „Întotdeauna va fi greu pentru un om să îşi câştige locul, dacă nu a fost de la început, deşi poate e mult mai bun decât alţii care au fost.“ Retragerea la pensie a fost o lovitură grea. O nouă lovitură. Mai joacă, totuşi, la Teatrul Act şi în câteva spectacole pentru copii. Dar suportă cu amărăciune despărţirea de scena uriaşă a Naţionalului. NU VĂ MĂRITAŢI ÎN PROVINCIE! N-a avut copii, dar nici nu şi-a dorit şi, printr-o coincidenţă, nici partenerii ei. Cristina Deleanu este la a treia căsnicie şi de fiecare dată şi-a ales un actor. Când vorbeşte de prima întâmplare, o bufneşte râsul. „O căsătorie de tinereţe…“ Profesorii îi spuseseră: „Nu vă măritaţi, fetelor, imediat ce ajungeţi în provincie!“ „Cum am absolvit, eu şi Kuki Gheorghiu am plecat la Iaşi şi ne-am măritat. Ea a rămas acolo, a făcut şi un copil, e bine mersi. Eu…“ Pe frumoasa Cristina, care frângea inimi în calea sa, Sergiu Tudose a înşelat-o după trei ani, foarte prozaic, cu una mai gospodină. A rămas cu gospodina, iar frumoasa Cristina a plecat din Iaşi, uluită, jignită, şi s-a măritat la Bucureşti cu un alt actor, Matei Gheorghiu. A fost o căsnicie lungă şi grea, de 17 ani, în care nu s-au pus de acord. „Eu ştiu să fiu devotată, îmi place să dau fără să am pretenţii să primesc. Dar vreau să am bucuria de a fi apreciată. Şi nu mai aveam răbdare. Sau credeam că nu mai este timp. Tocmai începusem să prind nişte şanse în film, la televiziune. Dar Matei nu m-a ajutat niciodată. Niciodată. El era actor la Teatrul Naţional de la absolvire şi nu mi-a deschis o dată o uşă măcar. Totul am făcut pe munca mea, pe zbaterea mea. Şi mă mai şi întreba: «Dar ce te agiţi atâta, ce-ţi mai trebuie şi asta?» El stătea în fotoliu şi fuma, veneam de la filmări la 1 noaptea, iar căţeluşii (că aveam trei) nu erau scoşi… Eu vroiam să merg la Gala recitalurilor dramatice, să fac film, să fac televiziune. Iar el îmi zicea: «Ce te mai zbaţi, măi, că suntem bătrâni!» Eu făcusem 40 de ani…“ Pe măsură ce trecea timpul, căsnicia lor devenea tot mai greu de dus. Atunci, în 1982, a apărut în viaţa ei Eugen Cristea, actor şi el la „Naţional“. După doi ani în care s-a torturat la nesfârşit, întrebându-se ce să aleagă, a divorţat de Gheorghiu, declanşând un scandal uriaş în teatru, unde toată lumea a condamnat-o, iar aşa-zişii prieteni de familie i-au întors spatele. A fost acuzată că nu-şi stăpâneşte „reacţiile fiziologice, de femeie de 40 de ani. Dar schimbările se petreceau în mintea şi sufletul meu! Iar dacă sufletul meu şi viaţa mea depindeau de alte lucruri, ce trebuia să fac, un sacrificiu etern? Apariţia acestui om, cu 11 ani mai tânăr, a făcut să se încheie un ciclu haotic al vieţii mele. Suntem de 22 de ani împreună, din 1984, şi pentru mine nu există timp trecut. Nu există decât prezent. Sunt, în sfârşit, după atâta vreme, fericită. Echilibrată. Nu înseamnă că am construit o catedrală. Dar înăuntrul meu, ca om liniştit, mi-am găsit împlinirea.“ S-au căsătorit abia în 2001, la Breaza. Casa Căsătoriilor era construită pe locul în care, în urmă cu 55 de ani, Nicolae Deleanu, şef de gazetă, deschisese o uşă ca să aline o durere de cap şi se alesese cu o familie. Întors de la filmări pe la ora 3 noaptea, Eugen Cristea se trezeşte exact în momentul în care doamna Deleanu poza în dreptul uşii de sticlă mată a dormitorului. Faţa lui apare în cadru, dincolo de geam, ca şi cum ar fi ştiut că el este de fapt subiectul ascuns al discuţiei. Reacţia ei la vederea lui a fost mai mult decât sugestivă: emoţionată, încântată, înduioşată, Cristina Deleanu a explodat de bucurie că-şi vede bărbatul şi i-a făcut imediat loc printre genţi, cabluri, aparate, lumini. I-a şoptit că i-a păstrat şi lui un strop de cafea. Printre flashuri şi ocheade aruncate la nesfârşit fotografului, până când au început să-i lăcrimeze ochii, actriţa îşi ascultă cu atenţie soţul, care îi povestea aventurile din ultima deplasare. Era fericită, iar fericirea ei se vedea în gesturile mărunte, se desluşea în tonul vocii şi în zâmbetul care devenise, dintr-odată, strălucitor. Publicat în revista „Tango. marea dragoste“ din 23 decembrie 2009 Astăzi e ziua ta… „Se poate face orice , la orice vârstă“ Nici un elev care a văzut „Liceenii“ nu poate uita imaginea directoarei, după cum niciun om matur nu poate uita rolurile pe care populara actriță le-a avut în teatru. Astăzi, Cristina Deleanu împlinește 65 de ani și e mândră de vârsta ei: „Înainte de a mă bucura de anul pe care îl închei sper să se găsească un loc și pentru condeiașul meu pe care îl mânuiesc cât mă pricep. În perspectiva aceasta îmi doresc un an bun, să mai fac câte ceva pe ici pe colo. Aș vrea să demonstrez că se poate face orice, la orice vârstă. Nu numai cei tineri sunt buni astăzi, cred că ei nu știu încă tot. Mai au nevoie să învețe. Să se bucure atunci când cineva mai în vârstă dorește să-i învețe. Nu am făcut mare lucru anul acesta, a fost un an bun cu anumite lucruri, am fost într-un concediu superb în Creta. În general, mă bucur de orice lucru. Omul se poate bucura de frumusețile din jurul lui și de natură, de sănătate, de bună înțelegere. De viață, de verde și de flori. Nu mă bucur de noroiul pe care îl văd în fiecare zi chiar în fața casei. Ne-am schimbat cu toții. Ne-am urâțit, ne-am vulgarizat, ne-am înrăit, nu ne mai respectăm… Cred că fiecare în parte ar trebui să aibă o putere lăuntrică aparte, deosebită, care se poate obține printr-o carte, o expoziție de pictură, muzică, nemaivorbind de poezie – sufletul și viața noastră. Lucruri care ar putea să ne facă mai frumoși pe dinăuntru, dar lumea nu mai înțelege acest lucru. Din felul meu de a fi și de a reacționa în societate nu aș schimba nimic. Bănuiesc că acest lucru mi-a adus oarece echilibru. Altfel aluneci pe diferite pante. Nu aș schimba nimic, dar aș vrea să fiu mai bogată puțin. Nu mult. Atât cât să știu că pot să plec când vreau să fac o excursie, să mă duc la munte, să stau la aer curat. Mi-aș dori să fiu puțin mai înțelegătoare față de soțul meu. Să îi fac pe plac mai mult, poate sunt prea Capricorn. Totuși am schimbat ceva în viața mea. Nu mai fumez de un an și două săptămâni. Când mă uit la natură, la flori, îmi descrețesc fruntea. Am un părculeț în fața casei, mă bucură când îl văd curat. Mă bucură și când vine zăpada sau înmuguresc pomii. Tatăl meu mi-a spus, atunci când mi-am început cariera, să am răbdare. Firește, ca orice tânăr, voiam să am tot din primul an de teatru, să joc, să fiu prima. Așa e sufletul omului. Tatăl meu m-a văzut zbuciumându-mă și mi-a zis: «Fata mea, ai răbdare!». A contat acest lucru! Pica bine dacă Revoluția venea mai devreme. Poate ar fi fost bine și pentru mine. Îmi doresc să fim întregi la suflet și la minte, să răbdăm. Despre mine? Sunt destul de căpoasă, destul de atentă cu mine și cu cei din jur, foarte cinstită și de cuvânt. Nu-mi plac falsitățile, nu-mi place prietenia de ocazie, nu-mi place oportunismul. Mi-ar plăcea să fiu considerat un om care gândește, care știe ceva, care judecă“. Loreta POPA Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 3841 din 22 decembrie 2005 SIGURANȚĂ – A AJUNS LA ACEA MATURITATE CARE O FEREȘTE DE FRICĂ ATUNCI CÂND CINEVA SPUNE CĂ NU ARE NEVOIE DE EA Cu o mână fermă pe semnalul de alarmă Vă vine să credeți?! „Liceenii“ au împlinit săptămâna trecută 20 de ani, iar după o staționare destul de lungă și nedorită, trenul „directoarei” Cristinei Deleanu a luat-o din loc cu și mai mare viteză. Cristina Deleanu a deschis cu un zâmbet ușa „Casei cu povești“, cum i se spune casei ei și a lui Eugen Cristea. Ne urcăm în tren. Fără fluier, fără semnal. „Viața e urâtă și rea. Le-am spus-o și studenților mei. Sincer. Fără ocolișuri, fără să le vând iluzii. La orice pas ne pândește un necaz sau un neajuns. De noi însă depinde cum trecem peste ele și ne facem existența frumoasă. Eu am trecut prin momente dificile în ultimii ani, când «niște oameni», nici n-are rost să le dau numele, au jucat pe tabla de șah existența mea în Teatrul Național, de pildă . Prin urmare, atunci când șirul evenimentelor depinde de pofta și prostia unora care se pretind a fi oameni de cultură, liniștea căminului este esențială. Echilibrul de acasă m-a ajutat să trec peste toate. Dar nu a fost mereu așa.“ SCHIMBAREA… „Când am plecat la Iași, în ’62, voiam să joc tot. Am ajuns acolo dintr-o întâmplare. Inițial, noi toți, întreaga promoție, voiam să plecăm în masă la proaspăt înființata secție română a teatrului din Târgu- Mureș. Profesorul nostru, George Carabin, ne susținea. Dar la ultimele noastre examene au venit directori de teatru din toată țara ca să-și aleagă actori. Pe mine și pe Cuchi Gheorghiu ne-au luat la Teatrul «Vasile Alecsandri» din Iași. Schimbare de destin… Dar atunci n-am realizat asta.“ După cinci ani de teatru la Iași s-a urcat în trenul de București. La propriu. „N-a fost un moment foarte fericit atunci“ , mărturisește doamna Cristina Deleanu, „mai ales că motive personale mă împingeau să fac asta. Iar faptul că n-am putut să dau concurs decât la Teatrul de Regiune «Barbu Delavrancea» n-a făcut situația defel mai ușoară. Dar măcar îi aveam alături pe Silviu Stănculescu, Jorj Voicu, Anda Caropol, Ion Marinescu, Adina Popescu, Dorina Lazăr. Am rezistat acolo până în ’69. Apoi teatrul s-a desființat și s-a mutat la Giurgiu. Unii dintre colegi au plecat. Eu am zis nu. Aveam deja familie, o casă. Literalmente, ne chinuisem să jucăm, mai mult în turneu prin toate comunele din zonă, în niște condiții oribile, în fața unui public care mânca semințe și asculta radio în timpul spectacolului. Lucrurile astea te și întăresc. Dar după toate astea să dau Bucureștiul pe Giurgiu?“ UN ALT TREN A fost un moment în care a fost gata să coboare din trenul în care se urcase cu atâtea speranțe. „Aș fi lucrat și acum, poate, la Muzeul Satului“, spune mizând pe mirarea noastră. „Îmi plăcea folclorul. Mă vedeam povestind oamenilor despre casele țărănești, despre obiceiuri, recitând poezie populară. Am avut noroc și am intrat în Teatrul Național. Aveam deja 18 ani de teatru în spate.“ A coborât într-o haltă și-n singurul tren ce trecuse vreodată pe acolo a urcat fără priviri înapoi. Nu din mers și nu în ultimul vagon. Pentru că, o dată cu prima piesă de teatru în care a jucat la televiziune, i s-a deschis compartimentul de lux al filmului. „S-a ivit șansa de a juca în 1981 în «La muzica», în regia Olimpiei Arghir. A trecut cu bine de cenzură, cu o singură replică modificată, și a aterizat pe programul doi la televiziuni. Cine trebuia să vadă a văzut. A venit atunci și pentru mine acceleratul. Iar timp de mai bine de un deceniu am făcut și două filme pe an, dincolo de cele din teatrul tv și de la Naționalul.“ MATURITATE Liceenii au împlinit săptămâna trecută 20 de ani… „Într-un fel, mărturisesc că acei ani mi-au fost suficienți. Am încredere acum în forța și în mintea mea. Am ajuns la acea maturitate care mă ferește de frică atunci când cineva spune că nu are nevoie de mine. Foarte bine, zic eu, pentru că există mereu cineva care are nevoie de mine. Și în teatru s-a probat asta, și în publicistică. Viața reală aduce mereu proba că este așa. Frica este pentru cei nesiguri. Eu sunt un om cu picioarele pe pământ! Pentru că știi ceva? Succesul înseamnă și să știi să trăiești în așa fel, încât să fii mulțumit de ce ai făcut pe pământul ăsta, «în marea trecere», vorba lui Blaga, și c-ai crezut în ceva, că nu ești un om care să se încline la prima bătaie de vânt. Iar meseria asta nu ne-a scutit pe nici unul de rafale de vânt!“ Un vânt de toamnă târzie răsfiră ciucurii perdelei în „casa din povești“… Dar trenul nu se oprește aici, așa că sărim din mers… Pompiliu Kostas RĂDULESCU Loreta POPA Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 4141 din 5 noiembrie 2006 ASTĂZI E ZIUA TA… CRISTINA DELEANU: „ Am lăsat câte ceva în urmă…“ Pe lângă spectacolele de teatru, a jucat în filme, a colaborat cu Teatrul Radiofonic, și-a „împrumutat“ vocea pentru o serie de desene animate și a fost profesoară de actorie. În 2006 a lansat cartea „Despre maeștri și extraordinarele lor vieți“. Cristina Deleanu împlinește astăzi 68 de ani. „Am făcut liceul alături de fiica unei mari actrițe, Sabina Stan, Ileana, împreună cu ea, și chiar și în familie am avut legături cu teatrul, în sensul că am văzut foarte multe spectacole la vremea aceea. Mi au plăcut și dansul, și desenul. Probabil că undeva în sufletul meu se nășteau niște aptitudini către cultură, artă și frumos. Având această prietenie din liceu «am dat cu nasul pe lângă ea» și am zis… la urma urmelor de ce să nu încerc? Deși nu făcusem pregătiri speciale… Au fost oameni care au considerat că merită să ia în seamă o persoană foarte tânără și frumușică! Cred că frumusețea acestei meserii am descoperit-o d-abia după ce am terminat facultatea, la 21 de ani. Cât de mult este de atunci! Mi-am dat seama că îmi place ceea ce fac, că mă reprezintă într-un anume sens… poate chiar a ieșit ceva de pe urma mea. Eu zic că am lăsat câte ceva în urmă… niște filme, niște piese prin televiziune. Am stat la Iași cinci ani după ce am absolvit, am jucat la Teatrul Național «Vasile Alecsandri». Pe vremea aceea erau repartiții obligatorii. Măcar atunci aveai asigurat locul, chiar aveai o casă, o leafă… o siguranță. Eu am avut o șansă să fiu la Iași, să joc alături de niște actori extraordinari. Am căpătat o experiență foarte mare. Slujindu-mi meseria și nelăsând-o să treacă pe lângă mine, am învățat din fiecare ocazie mai plăcută sau neplăcută, cu deplasări în provincie, cu autobuze stricate iarna, cu frig… să devin mai tenace, mai rezistentă, să nu uit că trebuie să trec peste toate greutățile. Asta a fost în definitiv experiența mea de viață, care m-a făcut un om foarte întreg la minte și la trup! Am învățat să aleg, să știu ce e bine și ce e rău, să nu fac mofturi. Să cred că pot, o dată cu înaintarea în vârstă, să mă socot un om cu oarece valoare și notorietate. Sigur că e o meserie în care ești expus. Faptul că toată lumea astăzi se luptă să fie pe sticlă sau pe scenă nu e suficient pentru a fi… pe «podium». După 40 de ani de meserie mi-am permis să am anumite pretenții. Vreau să fac sau nu. Dacă vrei să și rămâi în această meserie, dragostea și respectul pentru ea sunt cele mai importante. Dacă o lași să treacă pe lângă tine sau o faci oricum numai ca să apari, nu merită. Nu e corect și nu e moral. Trebuie să o faci din suflet și să o iubești, pentru că altfel… te trădează. Îmi doresc să fiu alături de Eugen, să fim sănătoși! Dacă îmi păstrez în continuare respectul pe care mi l-am câștigat prin muncă în fața publicului sunt foarte mulțumită. Sunt un om mulțumit, care nu-și dorește luna de pe cer…“ Loreta POPA Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 4894 din 22 decembrie 2008 ASTĂZI E ZIUA TA… CRISTINA DELEANU:„Am încercat să le transmit oamenilor să iubească… mai mult“ Îndrăgita actriță Cristina Deleanu își sărbătorește mâine ziua de naștere. Jurnalul Național îi urează „La mulți ani!“ „Aproape de momentul aniversar, ca oricare om, începând de la o anumită vârstă, nu sunt deosebit de bucuroasă că trece timpul, dar viața merge înainte și am învățat să mi-o fac frumoasă și singură, chiar dacă nu toate lucrurile sunt comode sau în avantaj în jurul meu. Sunt fericită că am lângă mine pe cel mai tandru și bun om, soțul meu Eugen, plus un cățel minunat. Propunerea de a juca în serialul «Aniela» mi-a oferit prilejul de a crea un personaj care dă o notă de culoare, un rol ce mi-a adus multe avantaje artistice. Pe lângă filmările din Buftea, ea și soțul meu facem spectacole pe cont propriu, precum și acțiuni caritabile, întâlniri cu copiii sau bătrânii, lucruri care aduc bucurie în sufletele altora și nouă multe satisfacții spirituale. Mărturisesc că sunt 47 de ani de când profesez meseria mea și în acești ani am avut ocazia să fac foarte multe atât în teatru, cât și în radio, televiziune, am fost și cadru didactic la o școală particulară, iar în felul acesta anumiți oameni au auzit de mine, iar pentru mine asta înseamnă că nu trăiesc degeaba. Mesajul pe care am încercat să îl transmit cât mai multor oameni a fost să iubească mai mult, să aibă pasiuni și să-și găsească un scop în viață. Asta mi-am propus și eu când eram mai tânără. Și cred că în viață este foarte important să știi cine ești, să-ți măsori forțele și să nu vrei mai mult decât poți. Eu sunt mulțumită cu statutul meu, sunt bucuroasă că exist în această formă și că există un loc al meu pe care mi l-am făcut singură și nu mi-l poate lua nimeni. Încă din studenție, tata m-a învățat că trebuie să am răbdare, pentru că toate lucrurile vin la timpul lor. Tinerețea este irațională, tinerii vor să obțină totul deodată și așa apar dezamăgirile. Dacă crezi în ceea ce faci, dacă muncești pentru a obține ce îți dorești, nu se poate să nu-ți iasă ce ți-ai propus. Apoi contează și șansa. Și răbdarea mea a dus la ivirea unei șanse pe care am avut-o la un moment dat de a face primul film, prima piesă de televiziune. Țin minte că la 20 de ani îmi plăcea mai mult să fiu iubită, îmi plăcea viața foarte mult, să mi se dea atenție, asta părea important atunci. Apoi am început să înțeleg că trebuie să dau eu mai mult și am început să mă echilibrez pe dinăuntru. Iar acum îmi place liniștea interioară pe care am obținut-o, mă împac foarte bine cu mine și mă felicit pentru libertatea interioară pe care am avut-o aproape tot timpul. Nu regret nimic și nici nu mă dojenesc pentru nimic. Dacă aș fi dezamăgită de propria persoană, ar trebui să vreau mereu mai mult decât pot sau merit. Mă simt ca la 40 de ani, merg înainte, nu țin cont de numărătoare, mă preocupă doar obiceiurile care ne fac bine și ne pun pe picioare, călătoriile. Ne place să călătorim și aș vrea să facem în continuare același lucru. Să batem pământul în lung și-n lat.“ Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 5243 din 21 decembrie 2009 „Meseria nu mi-o ia nimeni,chiar dacă sunt la pensie“ Astăzi e ziua ta: Cristina Deleanu: „Încerc să mă bucur de orice pot din jurul meu“ Cristina Deleanu, un talent care nu se întâlnește în pulberea oricărui drum. Rafinament, o feminitate cu totul aparte și mai presus de orice demnitate a lucrului bine făcut. Demnitatea de a da o replică exact, de a spune un vers nu ca o actriță, ci ca un poet. Demnitatea de a-ți face meseria cu mândrie. Demnitate pur și simplu. Cristina Deleanu își sărbătorește astăzi ziua de naștere. Jurnalul Național îi urează „La mulți ani!“. „E o sumă de ani care mă cam sperie, dar hârtiile spun altceva decât îmi spun cei de lângă mine. Nici nu știu cum au trecut. Mai ales ultimii 20 de ani au trecut atât de repede și atât de furați puțin, încât nici nu mi-am dat seama. Sau mi-am dat seama și sunt tristă. Faptul că trece timpul este ireversibil. Nu avem cum să luptăm împotriva lui, dar eu încerc cu cei furați, cu cei trăiți, cu cei pe care-i mai aștept, să mă bucur de orice pot din jurul meu, lucruri care-mi fac bine chiar dacă mă stresează și mă mai blochez la vești și necazuri, la oamenii din jur. Încerc să aleg și aleg în continuare ceea ce-mi convine. Adică, nici bogăție, nici lux, ci prietenie, comuniune cu oamenii, dar și dragostea mea și bucuria de a-l avea pe Eugen (Cristea – n.r.) alături și el pe mine. O spun cu inima împăcată și lucrul acesta ne-a ajutat pe amândoi. Chiar putem să constituim un exemplu de longevitate în materie de cuplu, care merge împreună pe toate planurile, și este important pentru oameni dacă pot să înțeleagă. Materialicește ne mulțumim cu cât ne dă viața, dar vorbim de înțelegere, de ajutor, de drag, de liniște, de stat împreună, de făcut împreună, de călătorii, de cumpărat jucării și fleacuri care ne fac nouă bine. O repet, pentru că nu este întâmplător, lucrul acesta s-a așezat în timp și a devenit propria noastră existență. Așa că am fost plecați, am văzut lucruri frumoase, am fost la Bruxelles cu un spectacol, am fost în concediu în Canada, la niște prieteni. Lumea o să spună că suntem plini de bani, dar ne ajută și alții. Facem spectacole, concertele lui Eugen merg bine, încet, încet, cu eforturi și fără a avea prea multe mâini întinse, dar în sfârșit apucăm de cele pe care le avem la îndemână, sper să le facă în continuare. Sunt foarte bucuroasă, pentru că este marea sa pasiune, poate mai mare decât teatrul. A reușit să mai scoată și un mic DVD. Mergem de colo-colo, la copii, grădinițe și școli, între oameni. Asta ne umple viața. Ne face plăcere că suntem utili. Facem parte din societatea civilă luată în seamă. Dacă am avea mai multă putere în această calitate am fi chiar bucuroși, sincer să spun nu știu pe ce cale să o luăm. Măcar prin comportamentul nostru să contribuim la a fi niște oameni normali în societate. Eu personal nu mai joc. De zece ani nu mai sunt în Teatrul Național, nu contează, nu mă deranjează, pentru că eu nu mi-am pierdut meseria, o fac alături de alți colegi în particular. Am devoțiune față de texte, am respect față de cuvânt, respect față de cel care a scris, care pentru mine a devenit o a doua natură, dacă nu chiar prima în a fi foarte aproape de eveniment, de a mă implica imediat. Chiar de curând am fost la Cărturești, unde am citit povești pentru copii mici și foarte greu de stăpânit. Suntem alături de sufletele copiilor dacă ei sunt în stare să primească. De oameni, de prieteni. Exist ca actriță… Meseria nu mi-o ia nimeni, chiar dacă sunt la pensie. Sunt bucuroasă că la sala Amfiteatru a Teatrului Național, la 20 decembrie, a avut loc concertul de Crăciun «Eugen Cristea Band» – Friends. A fost un concert cu totul special, iar invitați au fost corala Euterpe (dirijor Georgeta Aldea), Luminița Anghel și Ovidiu Mihăilescu. A avansat de la Sala 99 la Amfiteatru și s-au vândut toate biletele. Senzația mea este că băieții din formație țin foarte mult la Eugen, se înțeleg, se plac și nu lasă la voia întâmplării lucrurile.“ Cuvintele Cristinei Deleanu întăresc ceea ce spuneam la început… Actrița face parte din familia celor care au demnitatea lucrului bine făcut. Loreta POPA Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 5549 din 22 decembrie 2010 „ Am avut norocul să prind niște trenuri și să rămân în ele “ Astăzi e ziua ta. Cristina Deleanu: „Sunt o luptătoare și sunt mândră de asta!“ Ochi strălucitori, un zâmbet franc, când ți se adresează o face de fiecare dată cu o naturalețe de un farmec aparte care te face să o admiri sincer. De o generozitate care te face să te simți responsabil ca odată intrat în micul ei univers să respecți cu strictețe anumite legi precum prietenia și bunul simț. Când o cunoști pe Cristina Deleanu nu-ți poți reprima părerea de rău că marele ecran nu a pus-o în valoare mai mult. Firește, te bucuri că există teatrul, dar nici acesta nu și-a dus la bun sfârșit misiunea. Cristina Deleanu își sărbătorește astăzi ziua de naștere. Jurnalul Național îi urează „La mulți ani!“. „Anul care a trecut a fost bogat în călătorii foarte frumoase pe care le-am început încă din ianuarie. Am fost în Dubai, cu niște spectacole, în Azerbaidjan, într-o companie foarte selectă, în Tenerife, în concediu, unde ne place foarte mult, pentru a doua oară, în Deltă, unde ne-am bucurat că am avut acest prilej, împreună cu niște prieteni. Am locuit pe un ponton, ne-am plimbat cu barca, am văzut lucruri superbe, canale sălbatice, cormorani, nuferi. Am fost la Letea într-o excursie exact atunci când trebuia să fie aduși înapoi caii. Și am ajuns acum două săptămâni în Irlanda într-un alt moment de spectacol. Trei zile, foarte puțin, dar foarte dens. Ce pot să remarc în toate aceste excursii este că am întâlnit și români fericiți. Am dat de oameni cu stare, de oameni care muncesc, care știu să câștige, să se bucure de viață. Bravo lor dacă au reușit! Nu toți firește, alții sunt la începuturi. Nu-i invidiez pentru că au avut nevoie de un curaj teribil, dar foarte mulți români tineri își caută o viață altfel decât cea de acasă, chiar dacă în sufletul lor mai plâng după țară. Anul acesta deschide o nouă decadă a vieții mele și încerc să mă bucur de fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu, să fiu alături de omul meu drag și de prietenii, puțini la număr, dar pe care îi mai am totuși și se mai gândesc la noi. Încerc să fiu optimistă, chiar și cu greutăți, cu multe nefericiri în jur. Chiar dacă nu ne aparțin, ele plutesc în aer și ne influențează. Mai facem vrăji, că tot se poartă, și le înlăturăm, căci frumusețea vieții și a Soarelui pe care îl vedem în fiecare dimineață mi se par lucruri inestimabile și trebuie să le apreciem. Sufletul nostru de copii maturi ne ajută să mai zâmbim. Este esențial să te detașezi de anumite lucruri ca să nu te încarci de tot ce este negativ. Avem spectacole caritabile, pentru copii, cu un bănuț, cu un cadou, cu niște gânduri bune măcar. Face parte dintr-un soi de a gândi despre existență care cred că trebuie să fie propriu oamenilor. Mă bucur că mai există unii ca noi care iubesc și animalele și care se bat cât pot, în limitele puterilor, să apere și aceste ființe, cum apărăm și sufletele unor copii sau ale unor oameni care se bucură. Lumea ne place, ne dorește, ne oprește pe stradă, ne mai vede la televizor pledând pentru bunătate și cinste și se bucură că măcar unii dintre noi fac ceva în sensul acesta, nu numai vorbesc. Asta ne ține vii. Vârsta de 18 ani mi s-a părut una dintre cele mai frumoase. Nu prea știam ce să fac și cred că abia atunci începeam să mă descopăr. M-am descoperit ca manifestare cu liberă conștiință și cu libertate interioară un pic după ce am intrat în teatru. Teatrul m-a ajutat să învăț niște lucruri de viață, să știu cum să mă comport, să-mi verific relațiile, să întind o mână sau fac în așa fel încât să mi se întindă o mână. Nu am fost un copil precoce, pentru că sunt Capricorn, iar nouă lucrurile ne vin ceva mai târziu, mai greu, cu zbateri. Dar vin. Dacă vin cele rele, vin și cele bune. Acum mă simt ca la 18 ani. Știu că viața merge înainte și că pe fiecare ne duce destinul acolo unde vrea până la urmă, dar nu sunt de părere că merită să-ți bați joc de ea. Am reușit să gândesc limpede și să-mi păstrez viața pe care o am chiar dacă mi-au dat alții câte un șut sau mi-au pus o piedică. Eu și Eugen am avut norocul să prindem niște trenuri și să rămânem în ele, să călătorim cu ele. E greu să te menții ca om, ca individ, să stai la suprafață fără să te izbească valurile prea tare. Eu sunt o luptătoare și sunt mândră de asta.“ Loreta POPA Publicat în „Jurnalul Național“ nr. 5817 din 22 decembrie 2011