JURNAL Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea. Eugen CRISTEA * În fiecare zi, mai precis în fiecare noapte, de fiecare dată când mă furnică gândul de a pune câte ceva pe un caiet – acesta, de pildă -, mă zbat să aflu clipa care să mă inspire într-atât, încât să o fixez – să zicem – ca pe o eternitate. Cu ce să încep? CE să încep? De ce anume să mă apropii, de cine să mă leg și din ce cauză, mai ales? Să mă leg de imboldurile pe care mi le tot dau unii prieteni care, fermecați uneori de felul meu de a fi și de ceea ce scot – tot uneori- pe gură. Sau de amabilitatea sinceră și intuiția (și neliniștea soțului meu căruia îi place hazul meu în situații dintre cele mai diverse, chiar fantezia și spontaneitatea care mă fac mai aparte și mai simpatică în multe ocazii?). Oricum, îmi place și mă simt bine cînd vorbele celor din jur răzbesc și îmi stârnesc plăcere. În noaptea asta mi-am luat un creion „Made in Turkey“. Îmi place – mi-a plăcut- dintotdeauna să scriu cu creionul. Alunecă pe hârtie, pot șterge mai ușor ce mă supără și trebuie să-l ascut des ca să nu-mi stric bruma de caligrafie care mi s-a mai păstrat. Adevărul adevărat este că mi-ar plăcea teribil să am ce spune, adică mi-ar plăcea să pot spune ceva. Da, astfel formulat este altfel. Ceva care să însemne ceva! Banalități și vorbe golașe sunt multe pe drumuri și poteci. Recunosc, am dovezi concrete, mi-a mai scăpat pixul pe hârtie în destul de multe rânduri despre mine, despre noi, despre meseria noastră, despre morala noastră, a celorlalți, despre viață, despre, despre… Și ele, rândurile, au văzut lumina tiparului, au mirosit cerneala și apoi parfumul celor care le-au citit. Frumos! E de bine. Mi-a plăcut. Mai vreau. Exercițiul meu de a așterne vorbe a luat o pauză cam mare și, dacă-l lași, te lasă. Ca și teatrul. Oho, TEATRUL, dacă-l uiți preț de o clipă, îți și întoarce spatele. Dar știți cum? Cât ai zice GONG! Este o persoană foarte pretențioasă și suspicioasă. Are și motive întemeiate. Te-ai cunoscut cu el, te-ai dus la el, te-ai și împrietenit sincer, cu sufletul pe tavă – uneori chiar îți cere „să-i duci tava“ pe scenă –, cu mintea încinsă de promisiuni, cu trupul și puterea ta dăruite lui, te acceptă alături, îți întinde mâna și, deodată, dispari din viața lui. Uneori dispari fără voia ta, multele lucruri rele sau nefirești se petrec în circumstanțe nu de tine hotărâte, dar tu poate chiar atunci trebuie să dispari. Ei bine, atunci e-atunci… Ce faci cu tine însuți ca nu cumva autoritarul și neiertătorul tău prieten să nu creadă cumva că, din lașitate, îi dai o lovitură nepermisă? Pe la spate, din culisele unei neputințe încărcate de neîncredere individuală. Și pâș, pâș, te uiți în jur, nu e nimeni cu sabia deasupra capului tău, tragi aer în piept, strigi cât mai tare – cu DICȚIE – îi place mult cuvântul ăsta, strigi să te faci eventual auzit și după ce s-a tras cortina. El crede că ai fost în pauza mare și n-ai lipsit la apel. După atâtea explicații, eu cu mine, eu pentru VOI, mi-am dat seama unde mă trage ața. Era imposibil să nu fie așa, ființa mea este atât de dependentă de a exista în teatru până când mai poate, încât era nefiresc să nu mă îndrept cu pași ușori spre viața MEA și teatrul MEU. Și să nu aflu și ce voi mai pălăvrăgi pe aici… Pentru voi, cei prieteni, pentru mine, cea de toate zilele, pentru oameni, pentru semenii mei. Căci cu ei alături trăim. Și încă pentru sufletul meu. Știe el despre cine e vorba în propoziția vieții mele. Teama și certitudinea că timpul nu ne iartă. Nici nu ar avea de ce, el își vede de treaba lui, mă întărește în acțiunea mea de a nu mai pierde vremea, de a-mi rezolva pe hârtie gândurile, sentimentele neclare. Cu alte cuvinte, ce vreau să mai spun, de fapt, și ce anume să mai fac. E adevărată vorba că, dacă așterni pe foaie ce-ți mângâie sufletul, sau te eliberezi de unele gânduri, te simți mai bine, poate chiar te eliberezi. În fond, o nouă prietenie, o confidență cu foaia albă sau, de ce nu, liniată… Prietenie! Confidență! Iată-mă iar față în față cu un cuvânt magic: prietenie. Să vi-l povestesc. Când ești tânăr, îi numești prieteni pe mulți dintre cei din jur pe care îi cunoști. Dovezile adevărate se răresc cu trecerea timpului și, după foarte mulți ani de viață, afli cine îți este prieten cu adevărat. E normal. Nu trebuie să ne distrugem din cauza asta, sunt, firește, și motive obiective. Dar, despre asta, în articolele viitoare. * Situațiile de început în prietenie se schimbă radical și la unul și la altul, nevoile, cerințele se modifică. Ceea ce cred eu că menține însă o prietenie adevărată este doar sentimentul real, sufletesc și atât. Restul e tăcere! Apropo, veți întâlni multe citate și vorbe deștepte – firește, ale altora – care mă vor ajuta să-mi întăresc propriile vorbe. Personal, sunt înnebunită după citate și chiar voi face abuz uneori! Că tot pomeneam adineauri de sufletul prieteniei; sufletul=cea mai stăpânitoare parte a sinelui. Așa apare încrederea în sine! Iată primul exemplu luat de-a dreptul din psihologie. Nu vă jucați, mai vin și altele! Ce-ar fi dacă eu mi-aș boteza scrierile, să zicem, : „Cu glonțul pe țeavă?“ Un șofer de taxi, într-o discuție despre unele aspecte ale vieții care te surprind, și despre multe altele, îmi spunea că omul – zicea el, exprimându-și precauția – că omul, deci, ar trebui să se afle mereu pregătit, adică, într-un fel, cu glonțul pe țeavă… Sau vorbea despre politicieni, sau de cei care fac lucruri rele și neașteptate? Nu știu, dar, de fapt, nici măcar nu contează. Mie mi-a plăcut imaginea! Cumva, n-aș putea spune exact, chiar mi-a plăcut imaginea. Mai precis, mi-a plăcut să-mi închipui cum stă ea –pușca – tot timpul cu un glonț pregătit pentru o eventuală defensivă. Pentru că armată n-am făcut și nici cunoștințe temeinice legate de muniție nu prea am, de fapt n-am deloc, am transformat, în mintea mea, fierăraia în metaforă! Să mă mai explic puțin, pentru că, altfel, sunt convinsă că exprimarea cu glonțul este foarte limpede și constructivă. Mai mult sau mai puțin adevărat, eu, omul de astăzi, femeia, tânăra de ieri-alaltăieri, în fine, eu, eu am stat sub o permanentă frământare, căutare și dorință. În toate felurile. Meserie, viață sentimentală, realizare și, mai apoi găsirea de sine (cea care vine mai târziu decât ți-ai dori și decât te aștepți. Poate nu se ivește niciodată. Și ție nu-ți vine să crezi… Ei bine, toate cele spuse mai sus nu au nevoie de pregătire, de atac după instrucții istovitoare, deci de un glonț pe țeavă? Ba da! Că îl vrei sau nu, el, glonțul, este pregătit să nimerească o țintă către care te îndrepți. Aproape că tu devii glonțul? Nu? Iar eu am fost Cristina-glonț de cele mai multe ori în fața situațiilor apărute în drumul meu, întâmplător sau chiar provocate Niciodată ținta mea nu a fost în pericol de moarte! Am vrut doar să trec pragurile necesare slujirii propriilor mele interese, fără să trec peste cadavre! Sau…cine știe?… Aici ar fi o problemă… 1 ianuarie 2017 În noaptea asta – deja e 2 ianuarie – sunt din nou preocupată, frământată. Mă presează timpul și, ca un om silitor ce sunt, mi-aș dori să mai fac încă multe. Să fac de toate. De bine. De fapt, tristețea frământării mele se datorează unei rupturi a încrederii în faptele mele, ruptură petrecută cu puține zile în urmă. M-am dezechilibrat pentru câteva zeci de ore și, vrând-nevrând, am început anul cu nodul în gât. Prefer, astfel, să nu dorm; asta ca să-mi recapăt liniștea gândurilor Somnul nu mi-o dă. Nu mi-o asigură. Tot cântăresc de ceva vreme dacă-mi pot defini soarta cu „am avut noroc“. Noroc. Așa cum îl înțelegem noi, convențional, când, din întâmplare, ne iese ceva bine, chiar când ne așteptăm mai puțin. Sau, cum ne mai place să spunem, că ni-l facem și noi singuri. Nu cred că putem ști. Dar în mod sigur anumite energii, împletite, distribuite și conduse într-o direcție- cu siguranță divină!-, se apleacă, se coboară asupra ființei tale într-o anume clipă și te salvează și încerci să definești – parțial – dacă ai sau nu noroc. Explicația nu mă satisface, cred că nu înțeleg nici măcar eu ce spun, dar am să-mi amintesc câteva exemple. În aprilie 1945 am scăpat din bombardamentul asupra Ploieștilor, împreună cu mama, dar sacrificându-l pe tata. La doar câțiva metri. Tot restul zilelor am ținut minte două dintre senzațiile de atunci: am făcut pipi în brațele mamei și apoi am simțit gust de țărână în gură. Ăsta a fost un mare noroc personal. Îl judec acum. Nu aveam cum să știu cât de mult plătisem, pierzându-l pe tata. Eu, dar mai ales mama. Și, pentru a îndrepta într-un fel lucrurile, destinele dacă vreți, Dumnezeu ne-a trimis mie și mamei, un alt tată. Chiar așa, astea au fost vorbele mamei atunci când, la Breaza, ascunsă sub un pompon imens în creștet, l-am cunoscut pe Nicolae Deleanu și, vrând să aflu cine e, mama mi-a răspuns că Doamne-Doamne ne-a trimis un Nicolae în locul celuilalt Nicolae, cel dispărut. Sigur că lucrurile s-au precipitat, târziu am înțeles că mama mea a făcut un gest de sacrificiu, acceptând să se căsătorească atât de rapid. De ce? Ca să aibă un ajutor bărbătesc în a mă crește pe mine. ȘI ăsta se numește noroc. Pentru mine, nu? Desigur! Dar adevăratul noroc a fost că Noul Nicolae a iubit-o enorm pe mama și, alături de ea, și pe mine. Ăsta a fost marele noroc al vieții mele… * Nu știu cum s-a făcut, dar s-a făcut. Anume, de câțiva ani bunișori s-a născut în mintea mea, mai matură, mai complexă în preocupări, dorința arzătoare de a ști în ce vremuri m-am născut și apoi în care dintre ele am trăit. De ce toate astea? Probabil pentru că nu mi-e indiferent ce anume se întâmplă pe lume. Pentru că am – totuși – un spirit de observație dezvoltat și asta mă face să fiu atentă la tot ce este în jurul meu, dar și din ce anume cauză se întâmplă lucrurile. Pentru că – așa cum m-am mai exprimat în diferite ocazii – meseria mea, pe care o respect și o admir în continuare – m-a făcut, m-a învățat să trăiesc într-un fel anume, să judec altfel, să condamn sau să accept, analizând totul cu mintea mea. Mai puțin sub influența altora. Practic, în acest fel am devenit un om liber interior. Dacă încep să mă gândesc mai profund, nu știu exact când a început, să zicem, maturizarea sau poate fixarea vreunei etape, firește de schimbare în tânăra mea existență. Ea a fost cu certitudine. Am simțit-o. Probabil părea ceva firesc. Cred că micile cărămizi cu care mi se consolida temelia vieții, s-au aflat pe aproape, în timpul șederii mele la Iași. Oricum, la 22 de ani (neîmpliniți) am ieșit din Institut destul de neîndemânatică într-ale vieții. Și nu numai… Simțeam că pot orice, că sigur e bine e fac, că am tot dreptul să fac. Sigur, faptul că la absolvire am și fost angajată (așa erau legile, de fapt) unde? La Teatrul Național din Iași! Asta mi-a dat un fel de „aură“ specială. De la bun început am avut treabă, eram tânără și era nevoie de așa ceva, cei din trupă –cei mai în etate! –mi-au stat alături, iar eu am început să învăț. Ce? Câte ceva! Sunt absolut convinsă –eram și atunci – că încă nu știu deloc cu ce se mănâncă statul pe scenă. Nu aveam cum să știu. Asta se-ntâmplă cu greu, cu încetul și cu enorm de mult efort. Cred că prezența mea pe scenă se datora unei înfățișări plăcute, probabil unui glas care se forma agreabil și, mai mult sau mai puțin, unui instinct cultivat de către regizorii cu care am lucrat și care m-au îndrumat, spre o oarecare împlinire. Nu știam mai nimic, nu pentru că școala nu fusese ce trebuie, dimpotrivă. Ci pentru că nu ai cum, la vârsta de atunci, la condițiile sumare ale existenței, la lipsa de informare mai specială, mai amănunțită, la limitele ideologiei în care ne dezvoltam creierul, nu aveai cum să înțelegi anumite fapte, anumite procese psiho-sociale, în fond, viața! Nu înțelegeam încă procesul mental și transpunerea ideilor, prin sufletul meu, prin trupul meu, prin propria simțire a ideilor personajelor pe care încercam să le aduc la realitate. La realitatea scenică, cu alte cuvinte. Acest lucru se învață pe tot parcursul vieții de scenă. Cea care devine felul tău propriu de a fi. Nu falsificându-ți viața de zi cu zi, ci completând-o, contopindu-o ca experiență de gândire și acțiune. … Să scriu, nu am niciun scop. Dar s-a ivit motivul; un motiv care m-a răsucit, m-a atras, m-a întristat, dar s-a răsucit asemeni unui tirbușon înfipt în mine, ca și cum aș fi un dop de plută. O plută ceva mai densă ca de șampanie, și nu o plută sfărâmicioasă. Un spirit liber interior am fost dintotdeauna. Asta însemnând sub TOATE aspectele. Nu mi-a fost teamă niciodată. Și nu știam cum să-mi canalizez nevoia de a-mi fructifica energia și „ne-teama“ (sic!). La un moment dat, cel de-al doilea semnificativ în viață (aici „jurnalul“ este indescifrabil!)…Dar cu atât mai real și interesant – aș îndrăzni să completez, dacă-mi permiteți… Să nu mai pomenim de „cei șapte ani de-acasă“! Vă rog mult! Fraza asta a devenit deja proverb… În viața mea am avut prilejul să mă salvez prin apropierea de carte, mai exact de poezie. Poate să pară ciudat, dar, pentru mine, este un mijloc de auto-construcție, de zidire interioară, asemeni oricărui gest care – într-un fel sau altul- te apropie de cultură. Vrând, nevrând, ești dus pe o pantă nouă, necunoscută, atrăgătoare și, aproape fără să vrei, încet-încet, îți răsar în suflet noi orizonturi, necunoscute, care pot modifica un om, o ființă, într-o altă ființă frumoasă, cu care cel transformat se poate mândri pe bună dreptate. La o parte cu atitudinile supărăcioase, cu necazurile adâncite – chiar dacă ele există –ni le dă Dumnezeu și trebuie să le trecem – cu pofte absurde și costisitoare etc ACTUALITATEA OPERETEI Încă din copilărie, am urmărit – nu fără interes – spectacolul de operetă. Interesul pe care-l aveam nu mi-l putem explica atunci; știu doar că , de pildă, când la radio se transmiteau arii celebre din operete, mă grăbeam să-mi scriu pe un carnețel cuvintele, pentru a putea, mai apoi, să fredonez melodia, odată cu textul proaspăt scris. Am urmărit opereta și mai târziu, în liceu și, bineînțeles, de când am devenit actriță. În timp, am înțeles din ce în ce mai bine zona cuvântului cântat și am înțeles că este un gen căutat și chiar apreciat, în orice caz, foarte, foarte popular. Și o constatare – și atunci și acum- în pofida unor critici distanți și, poate, puțin snobi, cu expresia „ca la operetă“, publicul a îndrăgit și îndrăgește foarte mult acest gen. Ce-i drept, și mentalitatea publicului s-a schimbat în timp, în sensul bun al cuvântului, la fel ca în teatru sau la operă. Nu ne mai ducem să aplaudăm doar aria celebră sau cupletul comicilor, după cum nici la teatru nu ne ducem numai pentru a aplauda monologul lui Hamlet. Spectatorul dorește să asiste la un moment estetic și artistic unitar. Dorește o concepție de spectacol închegată. Chiar dacă, uneori, nu se poate exprima teoretic în termeni de specialitate, publicul simte când concepția care călăuzește spectacolul este sau nu unitară, când rolurile principale, de pildă, sunt integrate armonios în viziunea de ansamblu a regizorului respectiv. În evoluția lor firească, spectacolele capătă varietate în unitate, și întâlnim tot mai des, decurgând din aceasta, noțiunea de teatru total. La ora actuală se promovează și noțiunea de „actor total“, și către această performanță tind – cum e și firesc – recentele generații de absolvenți ai teatrului și conservatorului. Ca actriță, pot spune că această nouă ipostază a slujitorilor scenei presupune o măiestrie deosebită; cântăreț cu o fină sensibilitate muzicală, actor care să impresioneze publicul, dansator, toate aceste virtuți, alcătuite într-un individ, sunt pentru mine – de ce să nu recunosc –motive de invidie… Și unde este locul cel mai potrivit și cu cele mai mari posibilități de împlinire a performanței de actor total, dacă nu în teatrul de operetă! Pentru aceste virtuți, evidente, și care, tot în mod evident, tind spre perfecționare, vine lumea să vadă operetă. Și este meritul acestei instituții – spre lauda ei – că nu se mulțumește deloc cu menținerea acestui stil binecunoscut de zeci de ani în genul operetistic, ci își impune și un program divers și educativ, precum și noi concepte stilistice în realizarea acestui program. Desigur, nu întotdeauna rezultatele sunt cele scontate, și poate nici cele scontate nu sunt cele mai bune rezultate; greutăți sunt ca oriunde se muncește și se încearcă, sunt mai multe de spus în această privință; de pildă, în viață, dar și pe scenă, teatrele par desuete. Ei bine, atunci încep inovațiile care încearcă să acopere lipsurile libretului sau să aducă ceva nou: sărituri din text, completări pe un libret foarte cunoscut, scenic, în costumație etc. Nu sunt împotriva modificărilor aduse textului – când e cazul –dar nu în măsura în care se denaturează mesajul autorului, respectiv autor sau regizor. De asemeni, schimbarea de costume de epocă în costume moderne, nu e propriu-zis o inovație. Cred eu. Unii regizori mai cred însă că prin asemenea schimbări devin „inovatori“. Îmi îngădui să spun că inovațiile trebuie să plece de la conținut. Înțelegerea lui adevărată, profundă, descoperind noi sensuri, mai subtile, sau în consonanță cu stilul de gândire al epocii noastre. Apoi tratarea, cu mijloace noi, și ajungerea la mult dorita inovație. Inovația – după mine –este firescul. Firescul artistic! Falsul patetism nu înseamnă profunzime, excesul de îngroșare nu înseamnă comic! Există încă la loc de cinste și falsul patetism și excesul în comic – și publicul le acceptă (și-a făcut chiar idoli din mari actori comici, care, la rândul lor, și-au făcut un gen din acest exces), dar ar trebui să nu renunțăm nicio clipă la preocuparea de a aduce, a atrage, pe nesimțite, tot publicul, numai spre interpretările de ținută. Edulcorarea nu înseamnă duioșia scenelor lirice. Dinamismul zilelor noastre refuză momentele statice – a așa-ziselor goluri scenice, în care nu se petrece nimic- neumplute sau nesusținute. Cu credința interpretării și completate doar cu mișcări sau sunete în sine! După cum nici ritualul sufocant, zgomotul, excesul de mijloace tehnice și luminoase, scurtarea replicilor esențiale care, toate, dau o falsă impresie de …(indescifrabil), nu sunt – îmi permit să afirm – cele mai potrivite și subtile mijloace de atragere și menținere a atenției publicului. Înțelepciunea inovației este aceea care trebuie să triumfe și, desigur, o cale de mijloc între excesul de care vorbeam mai sus, un evident simț al măsurii. Tudor Vianu vorbește de un clasicism structural al artistului român, Lucian Blaga pledează împotriva excesului de romantism. De aceea credem că o anume pondere – ceea ce nu înseamnă uscăciune sau sărăcire de mijloace – este specifică interpretului român din toate domeniile artei scenice. Dar, pentru că în rândurile de mai sus am început prin a-mi exprima câteva gânduri legate de genul atât de controversat al operetei, mă întorc și – nu fără o legătură foarte intensă cu inovația – doresc să semnalez încă un lucru: mai sunt multe de făcut pentru educarea publicului. Publicul – totuși – trebuie să învețe să analizeze și părerea criticilor. Numai că ea este de multe ori exclusivistă, ori tinde spre tradiționalism, ori nu promovează decât inovația. O asemenea atitudine este derutantă pentru publicul care nu se pierde în formule teoretice, ci dorește adevărul simplu, exprimat artistic.Poate ar fi bine de amintit, pe e altă parte,că genul agresiv, al criticii, firește, este demoralizator și pentru cei mai minunați artiști. Chiar unele adevăruri, spuse cu un ton mai dur, nu reușesc să convingă. Uneori, dimpotrivă, conving de contrariul celor spuse. În fine, ca actriță, pot să vă asigur că nu există un teatru, o instituție cu profil artistic, de orice natură, în care să nu se muncească enorm. Nu se poate ca această muncă, , acest imens consum de energie și voință, să nu ducă în timp, în final, la un rezultat deosebit. Dacă nu s-ar vedea numai „petele negre“ din urzeala de vise și credințe, de entuziasme și pasiuni care țin strâns unit un colectiv artistic, poate critica de specialitate ar deveni sprijinul de nădejde al artei interpretative. Parafrazându-l pe Blaga, aș zice însă că: orice am spune despre actorii dintr-un teatru, inima spectatorilor aplaudă existența lor benefică. * Uitați-vă la mine ca la un televizor! TV-ul dirijează gândurile și emoțiile celor care-l privesc așa cum vrea el. Și cu ce vrea el. Mai corect, ceea ce se impune (de către cine, nu știu exact), ceea ce este potrivit în anumite momente să li se dea oamenilor. În ce direcție trebuie să le dirijeze gândurile și preocupările fiecăruia. Se induc emoții, se influențează motivațiile interioare și chiar ale intereselor. „Butonul corect“ depinde de context, de împrejurări, de felul în care apare sensul conduitelor umane. La noi, de pildă, conduita nu trebuie să depindă exclusiv de factori psihologi interni (devin patologici) și nu trebuie să fie luați prin surprindere de semnificațiile lumii exterioare. Există o „incapacitate de acomodare“, imposibilitatea de a se integra în lumea înconjurătoare și de a ține cont de constrângerile ei. Înțelegerea duce la existența unui sens – adică a unei realități. Atașarea de experiența noastră (acțiuni, sentimente, idei) capătă sens. Lucrul înzestrat cu sens să fie legat de alte lucruri, să nu fie „difuz“. Sens =realitatea (în context). Forma globală în care acționează sensul conferă „sens“ – un sistem numit Formă sau Sistem – un tip de totalitate ( de pildă, o notă are caracter final în cadrul unei dezvoltări muzicale în care joacă un anumit rol (deci într-un context general) pe relația unui element cu celelalte. Orice sens este sensul unei forme, orice formă are un sens. Nu există sens pentru că nu există înțelegere. Sensul apare din punerea în formă a lumii de către o conștiință atentă la lume. Implicarea subiectului dă – de altfel – și sensul. Altminteri, sensul nu apare! E necesară o miză psihologică sau socială, altfel nimic nu poate fi perceput. Comunicarea noastră trebuie pusă într-un context. Nu există enunț în afara unui context. Sensul este rezultatul interacțiunii unui ansamblu de contexte care apar împreună, dar reflexele noastre culturale și intelectuale ne împiedică să le vedem. A înțelege sensul unei conduite (o comunicare) înseamnă a o re-situa în contextul în care s-a produs – și, în interacțiune, fiecare lucru și fiecare individ. Comunicarea (conduita) umană este legată de sensul pe care ea îl capătă în contextul global de referință al actorului. Sensul comunicărilor ia naștere din realizarea unei relaționări între comunicare și situația în care se face comunicarea, deci dintr-o „contextualizare“. Sensul global al comunicării este rezultanta însumării semnificațiilor de comunicare în contexte diferite (timp, spațiu, identitate, relaționare). Propria situație de comunicare: noi putem decide „contextul“ în care dorim să înțelegem situația. Cum ar fi – de pildă – bătucita cale a teatrului. Aș începe simplu de tot: TEATRUL=VIAȚA Oricine spune că a face teatru, a te urca pe scenă, este suficient de simplu pentru ca oricine să poată practica acest lucru. Nu e deloc așa. De ce? Vom vedea mai târziu. Teatrul nu trădează. Această instituție poate deveni o școală. Te poate învăța cum să trăiești. Nu trebuie decât un gând pentru a te îndrepta către această „școală“. Probabil că lumea nu se mai apropie de teatru de frică, de teama de a nu fi „descoperiți“. Știți, lumea din sală râde de personaje, dar nimeni nu ar vrea să recunoască, să „se“ recunoască în personajele întruchipate pe scenă. Toți vor spune într-un glas că e vorba de altcineva! Tema, mesajul, emoțiile, înțelepciunea care se desprinde din cele văzute, nu ne tentează deloc? De ce? Revin iar la dorința de informare, de a trăi normal, de a te implica, de a te împlini. Ce să vezi? Teatrul văzut sau citit nu dispare de peste 2000 de ani! Căpătând forme diferite, spectacolul (acceptat sau nu) este sursă de inițiere, de cultură, de dezvoltare a fanteziei (la ce ne folosește=la a accepta sau inventa lucruri, la a dezvolta o idee). Pentru cei curioși, teatrul înseamnă acțiune – conflict – deznodământ. Actor înseamnă acțiune.El rămâne viu pentru că descătușează sentimente, descoperă emoții. La urma urmelor, ne învață să aflăm cum să trăim. Exemplele pe care le găsim în piesele de teatru pot deveni experiențele noastre, ale fiecăruia dintre noi. Chiar dacă nu identic, un om se poate găsi, regăsi, la un moment dat, într-o situație asemănătoare cu cea adusă pe scenă. Dacă nu se rezolvă lucrurile în viață, cel puțin încerci să afli ce anume le-a determinat să apară. Deci, ne obligă să gândim. Asta ar însemna, în linii mari, o dedublare. Să fie limpede, nu ne transformăm în altceva sau altcineva. Ci doar împrumutăm modul de a gândi al altcuiva – al personajului, dacă vreți. Aici este drumul cel mai lung și cel mai greu – nu imitație, ci trăire. Este vorba să gândești ca personajul și, automat, să acționezi ca el. Să pătrunzi în psihologia lui, a acțiunilor sale, în justificarea acestora – cu bune și cu rele – abia atunci devine veridic. Aici ne lovim de încă un lucru: epoca, mediul social, formațiunea intelectuală a personajului, relațiile cu ceilalți parteneri . * Îmi place să scot gânduri la iveală. Simt această nevoie imperioasă, simțind că îmi face bine. Nu cred că valoarea celor scrise înseamnă ceva anume. Dar e o descărcare, atât. Aici, ca în cea mai mare parte a locurilor noi pe care le-am văzut –procentul neplăcut e infim. Îmi place atât de mult încât, tot așa ca de obicei –să pot să-mi amintesc, de fiecare dată, de fiecare în parte! Să pot să vin definitiv aici. Să ne mutăm. Până la urmă, nimic nu e imposibil. Dar, deși mă consider un om liber, suntem supuși unor conveniențe, în sensul că, totuși, nu putem renunța la tot ceea ce am contribuit o viață. Nu se poate renunța cu ușurință la obișnuința activității! Uneori plicticoasă, alteori necesară – conformă unui ritm prestabilit, îngrăditor chiar – nu poate avea loc desprinderea de munca pe care am săpat-o în mine vreme de mai bine de cincizeci de ani. Gândurile astea, completate de senzații, au loc tot timpul, cum spuneam. Asta nu-i rău. Ele nu sunt distrugătoare, îmi dovedesc doar că ceea ce vedem, când ele apar, este atât de frumos, atât de bun pentru suflet, încât aproape ți-l răscolește. Și, în continuare bucurându-mă de bogăția lumii, stau la pândă, fur, dar am și o pavăză în jurul meu, o ocroteală conștientă că n-am să mă pot lăsa furată. Nici de pomii verzi, nici de florile mele iubite, nici de păsări sau pisici sau câini și căluți; le voi duce cu mine mereu. Și să-mi ajute Dumnezeu să pot să-mi amintesc, de fiecare dată, de fiecare în parte, tot timpul. Eu (noi) nu fac vacanțe ca să ne umplem timpul sau, mai corect, să ne trecem timpul. Ne facem ca să încercăm să ne desăvârșim propria construcție. Lăsatul la voia întâmplării a lucrurilor s-ar chema o neconcordanță cu elementele constitutive în propria viață. Și – spre binele meu – cred că am reușit parțial să-mi găsesc calea până acum. Cum bine zicea George Bernard Shaw: „În viață nu trebuie să te regăsești, în viață trebuie să te construiești“. Modestia e o estimare corectă a propriei persoane. Nu mi-am despărțit viața de carieră, deși se poate crede că implicarea profesională duce la eșecul afectiv. Nu este așa. Nu există chestia cu „vedeta“ și „viața publică și particulară“. Sunt deja alte vremuri. Am avut zbateri (sufletești), dar meseria m-a ajutat, m-a ținut dreaptă. Nu mi-am cumpărat o mașină după chipul și asemănarea mea – adică să mă facă puternică (?). Siguranța pe care ți-o dă, ți-o conferă o cutie metalică, devine și o închisoare obligatorie… ÎNTÂI A ÎNTÂIA /2021 O să credeți că sunt obsedată – printre altele – de cifre, de date, asemeni unui contabil. Poate da, poate nu, dar unele dintre ele sunt de remarcat. De pildă, titlul de astăzi ar putea deveni o dată de „sărbătoare“ atunci când vom constata că nu mai e ce a fost! Și nu numai întâi a întâia, ci toate zilele vieții noastre! Începutul de an a fost și trist. Spun „și“, pentru că , pe de o parte, trebuie să trăim cu speranța că ceva-ceva va fi și bun. Dar, altminteri, am fost supuși unui șoc: 1 ianuarie devenise legendă pentru simplul motiv că în acea zi la ora 12 ne repezeam, după o noapte mai lungă sau mai scurtă, să ascultăm Concertul de la Viena. În papuci, cu ochii cârpiți, sorbind repede o cafea – ne instalam tăcuți să fim purtați pe ici, pe colo, împreună cu sunetele divine ale muzicii. În decursul anilor eu n-am văzut și ascultat acest concert de început de o nouă viață, decât în condiții excepționale. Toată formațiunea, orchestra, dirijorii, decorul floral și baletul au fost – de fiecare dată – supuse perfecțiunii. 2021 nu a fost altfel din acest punct de vedere. Ba, poate și mai perfect, dacă îmi îngăduiți gradul incorect gramatical de comparație. Dar, vorbeam de șoc! Totul, dragi ascultători, s-a produs în fața scaunelor goale! Până și florile superbe din decorațiunile opulente s-au împuținat și erau cu siguranță triste, ascunzând rouă de lacrimi printre petale. Scaunele elegante, tăcute, sobre, nemișcate, rezonau, iar lemnul și catifeaua aplaudau în tăcere. Excelent – ce-i drept- dar… șoc! Sublimul concert a fost dirijat de Maestrul Riccardo Mutti, care și-a încheiat misiunea din acest an, spunând despre muzică: Este o adevărată misiune! Apoi: Muzicienii au în brațele lor flori! Și așa s-a închis ziua de 1 ianuarie 2021. „Radesky marș“ a răsunat ca de obicei dar, fără replica susținută cu atâta bucurie cu bătăi din palme… Cu cine? Fără oameni. Fără urechi avertizate de ritmurile binecunoscute. Și.. șoc! Fără aplauze… Mi-am reamintit vorbele lui Aristotel în „Omul politic“: „Toată lumea are glas. Numai omul are voce și vocea aceasta trebuie să se facă auzită în cetate“. Ehei, cine are urechi de auzit… Nu? * Printre câteva articole de sine stătătoare, iată, găsesc cu aceeași surprindere și o înșiruire de gânduri (de dincolo, desigur), reflecții, maxime etc. Cam între 2014 și 2018. Dumnezeule, cât a putut citi fata asta! Mă tot întreb: CÂND? Dar nu găsesc răspuns. Deocamdată… Eugen CRISTEA Așadar: „Îndoiala este originea înțelepciunii“ – RENE DESCARTES „Dacă vrei să spui oamenilor adevărul, fă-i să râdă, altfel te vor omorî“ – OSCAR WILDE O replică din „Războiul lumilor“: „Trăim în visul cuiva care a adormit și căruia nu i-a mai sunat deșteptătorul“. Oare vor să sufoce Pământul? „Prefer libertatea cu pericole, decât pacea cu sclavie!“ – JEAN JACQUES ROUSSEAU Perestroika = „restructurare“, proces reformator inițiat de Gorbaciov în 1986. „Glasnost“ = transparență. Ne-am aflat mereu pe o placă turnantă. Când la unii, când la alții; un joc pe tabla de șah. Niciodată campioni! Un joc MONOPOLY cu bunurile noastre, ale țării! România astăzi și nu numai! De o parte noi, cei oropsiți, cei dezechilibrați, sărăciți și umiliți; de cealaltă parte , spațiul este ocupat de cei care comandă în dispreț, sufocați de disperarea puterii, jefuiesc, ucid, dar uită de vorba sfântă care spune: „Vai de cei care spun că răul pe care îl fac, e bine!“ „Nu-i nimic nou pe lumea asta, decât istoria pe care nu o știm“ – DR. HYNEK în „Proiectul BLUE BOOK“ Marx nu simțea ca om chestiunea cu identitatea națională. Importantă este lupta de clasă. Important este nu antagonismul, nu familia, ci abstarcțiile. Ducând abstracțiile în ideologie, Marx creează crime împotriva umanității. Marxiștii spuneau că desființarea proprietății private duce la dispariția corupției. Este exact invers: economiile dominate de lipsuri, singura modalitate de a obține o gamă largă de bunuri se face prin „pile“. Tot Marx afirmă că „dezvoltarea industriei distruge comunitatea“. Cultura se subordonează politicului; iar ideea de politică este parte a ideii de război! „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul“ – ABRAHAM LINCOLN O țară dispare dacă îi dispare conștiința națională. Omenirea și-a predat mintea manipulărilor globale. „Orice război este un simptom al eșecului omului în calitate de animal gânditor“ – JOHN STEINBECK AGNOSTICISM: concepția filosofică în care se neagă posibilitatea cunoașterii esenței lucrurilor și fenomenelor. Dezbinarea prin orice mijloace duce la un control absolut. Totul pleacă de la Cain și Abel: răul și moartea. „Spațiul îngrădit“: „Populația prea multă ca să mai poată fi guvernată“ – MALTHUS Dacă cultura se teme și dă înapoi, lasă loc inculturii să prolifereze. LUMEA, în totalitate: o fabrică părăsită, plină de mașinării defecte sau stricate. Nu vă fie frică de cei ce ucid trupul; nu pot ucide și sufletul… Adevărul e absolut, oamenii sunt subiectivi. În noi există o mare lene în a munci!… Esența răului: manipularea minții. Gustul pentru artă ne deosebește de condiția de animal. Jocul politic este o iluzie. El este creat! Regenerarea cu ajutorul gândului. August 2013 Istoria iar ne-a pus capul în poală. Avem ochii goi și picioarele moi. „Este foarte periculos să dai puteri nelimitate unor minți limitate“ – NIKOLA TESLA Doina și rugăciunea: esența la români. „Limba română este ca o Duminecă“ – NICHITA STĂNESCU „Arta ticăloșiei este să răspândești două minciuni în același timp, și să-i faci pe oameni să se certe între ei despre care dintre ele este adevărul“ – EZRA POUND „O casă dezbinată în sine nu poate dăinui“ – ABRAHAM LINCOLN * Tot ce nu e citat între ghilimele aparține autoarei. * Cultura este importantă pentru o societate mai bună în viitor. O lume mai bună. Folosim mereu vorbele astea, dar mereu ne mai împiedicăm de câte ceva, și din opinteala asta nu mai iese nimic! Când, chipurile, m-am certat cu termenul „digi“, poate ați crezut că mă joc. Greșit. Și, vorba aia, „ghinion“. Digi capătă dimensiuni uriașe. Eu, o anti-butoane dintotdeauna, am fost pentru puțin timp atrasă doar de celebrul joc „Mahjong“, joc care ajută să-mi mențin în continuare dezvoltat simțul atenției, cel al concentrării. Dar atât. Atât și nimic mai mult. Nu mă pricep să bat în taste, nu știu să folosesc aplicații, nu caut știri, nu-mi fac selfie-uri. Știu doar că „enter“ înseamnă să declanșezi o acțiune pe calculator. Atât. Nu știu, dar cred că, dintr-un instinct de conservare, am respins fizic apropierea de acest domeniu. Cine nu crede, n-are decât să experimenteze pe propria piele. La propriu piele, și pe sărmanul creion uitat… A, și pe sărmanul creier. Când informația seacă, tehnică, stabilită de computere îi vor storcoși materia cenușie și așa funcțională doar într-un procent de 10-15 % din totalul masei de circumvoluțiuni care ne umple creierul, atunci vor vedea ce se mai alege! Mai nimic! Lipsa unei brume de informație luată din cărți, din experiența altora, din propria curiozitate de a ști câte ceva pe lume, pe scurt, din a încerca să trăiască precum un om, ca o ființă, toată această neimplicare totală, vor transforma „unicatul“ într-un mecanism. Și mai multe mecanisme asemănătoare și nediferențiate prin nimic, vor constitui o masă amorfă de soldați cibernetici, masă capabilă să răspundă doar la comenzi, fără gândire proprie, dar cu mare supușenie. Finalul? Fiare vechi! Și iată-ne pe victoriosul drum al digitalizării! Nu mai e de joacă! Eu, poate și alții, voi încerca să mă strecor printre abilitățile oferite de sistemul digital, chiar dacă părerea generală este că ne e de ajutor. Faptul că sunt învechită în gândire nu mă complexează. Să dea Dumnezeu ca tânăra generație, care oricum a uitat să mai vorbească precum o ființă umană, să reziste în înfăptuirea vreunei isprăvi memorabile, care să se poată numi „lumea mai bună“… Eu tot voi spune o vorbă auzită de mult – și al cărei autor nu-l rețin, că „Dacă lumea ar fi perfectă și tot n-ar fi!“ De fapt, de ce mă împotrivesc acestei modalități de a trăi prin butoane de telefonie și „selfie-uri“? Pentru că, la urma urmei, de ce să-ți afle oricine viața, intimitatea, calitățile sau defectele? E indecent. E chiar o nerușinare. Devine un gest de mahala. Iese la iveală gândul urât, neprietenos, jignitor. În fond, toate aceste „mariaje“, oameni plus tehnică feisbucistă (sic!), ne limitează simțirea naturală, dragul de frumos, de natură, de animale, emoția simplă și firească față de un partener de viață, de o pereche. Ne dezumanizează. Atunci, ce lume va fi lumea? Cu siguranță, fără ceea ce mai numim încă oameni. Atunci cu ce? Doar cu reptilele începuturilor, venite probabil de pe Marte?! Probabil. Nu e altceva decât o îndepărtare de noi înșine. Citisem mai demult despre lucruri care nu se află: scară la cer, măduvă la fier și inimă la stăpâni… Pentru că numai printre sechele am tot trăit, tot felul de răni deschise la propriu și răni sufletești, mai cu seamă. Toate aceste vremi prin care România împreună cu oamenii ei trece nu sunt de bun augur. Sechelele a 50 de ani de după război ne-au făcut să nu mai fim proprietarii propriei ființe, ai propriei minți și identități. Inocularea unor ideologii străine nouă – de altfel ca și pe vremea fanarioților, că și de atunci ni se trag prea multele supuneri și supușenii- ne-au obligat la atitudini cât se poate de diferite, cât se poate de deznădăjduite. Constat cu tristețe, dar încerc să pricep, de ce stirpea noastră nu este, în fond, mândră că e din neamul românesc. Chiar dacă unii mă vor contrazice, nu au dreptate. Nu întru totul. Cum bine zicea Sun Tzu: „Legea morală face oamenii să fie în deplin acord cu conducătorul lor“. Mai mereu ne-a mers prost. Am ajuns la concluzia că la noi, în Românica, altfel nu se poate. Ba, cei mai mulți, din comoditate personală, din lipsă de inițiativă, acceptând stagnarea, contrar mersului corect al faptelor vieții, au inventat hazliul „Ce vreți, așa e-n România!“ De ce să ne acoperim singuri de rușine? De ce și, mai ales, cine ne-a învățat să nu mai punem osul la treabă – oricât de măruntă – ca să nu ne facem de râs, cu osebire unii de alții? Și iată că, după zeci de ani de bășcălie posibilă,trăind cu „așa-i la noi“, fără un ochi supraveghetor care să ne mobilizeze, să ne muștruluiască la timp, am ajuns să ne salvăm adoptând sloganul nefiresc apărut subtil, din întunericul minții și din otrava inimii, cel cu „țara ca afară“…Adică, mai exact, să ne negăm nu numai țara în care, totuși, ne-am născut ci chiar propria ființă. Fizică și psihică. S-a împământenit o neîncredere dublată de o mare lene, care au făcut ca singurul scop să fie eventuala îmbogățire rapidă, prin orice mijloace. Exemplu luat chiar de la cei care au început să dirijeze sistemul. Care sistem? Cel capitalist, firește. Cel pe care-l râvneam în timpurile celuilalt sistem, la fel de dăunător, de altfel… * De ce să ne mai mirăm că, rapid, s-a dezvoltat astfel latura hrăpăreață a individului, dorința de a o lua înaintea altora prin orice mijloace, s-a întins șmecheria furtului și înșelăciunii la fel cum întindem pe trotuare și pe scaunele din sălile de spectacol trista și nesuferita noutate apărută în obiceiurile noastre zilnice – guma de mestecat! Ca urmare, o poftă de viață nesăbuită, materială în speță, s-a instalat în țara noastră sub falsul său nume de libertate. Eu înțeleg, și cred că nu sunt singura care știe că a fi liber cu adevărat înseamnă a ști cine ești pe lume, ce rost ai și să te străduiești în propria construcție nu înseamnă în niciun caz să faci doar ce te taie capul, dând cu piciorul la orice înseamnă –cât de cât- bun simț. Și dacă tot s-au pierdut toate cele și am luat în mâini hățurile distrugerii, ajutați de vestitorii răuvoitorului Occident, hai să ne facem mendrele fie acasă, fie dincolo, că totuna e. Nu vrem fără granițe, fără nație, fără dragoste de popor (ah, ce cuvânt desuet!), fără respect de sine și de mine, fără de nimic? Goi, urâțiți, bătăuși, năbădăioși. Ce să zic? O nouă lume. Trăiască! Doar dacă a trăi mai înseamnă și viață. Hai! Cu toții afară, nu merităm viața dăruită de Dumnezeu. Și, pentru că tot excludem în fiecare secundă din existența noastră, tot ceea ce în secole s-a născut din latura frumoasă a omului, să-l amintesc – că tot n-a auzit multă lume de el – pe unul, Voltaire, care a lăsat câteva vorbe (printre altele, mii) ce le semnalez acum: „Fiecare om este vinovat de tot binele pe care nu l-a făcut“. Ce e ciudat e faptul că nedumerirea legată de răscolirea și răsturnarea unui sistem de existență intrat în rutină, a intervenit și s-a făcut auzită doar din gura individului lovit direct în moalele capului. Niciun cuvânt de spaimă sau de surprindere omenească din partea componenților guvernelor. Nici măcar nu s-au prefăcut uimiți. Ei au reacționat ca și cum nu știau (în secret) despre ce este vorba. Și așa a și fost. Unii au știut, fiind la comandă, alții au aflat supunându-se comenzilor celorlalți! Ei bine, noi facem parte dintre cei supuși comenzilor. Pentru mine este cât se poate de clar. Dar tăcerea și neimplicarea la vedere au fost uimitoare și dând de bănuit. După câteva luni sufocante, martie, aprilie, mai 2020, cele în care cheia din ușă se blocase și simțeam că ni se atrofiază musculatura dacă nu spăl rufe și vase tot timpul, sau nu mă agit să aranjez câte ceva prin casă, am început să mă prăbușesc în gânduri. În afara multor cărți deștepte pe care le-am devorat, cărți cuprinzând nefirești, nesănătoase propuneri catastrofice dar, cine știe, posibile (și o spun cu frică!), mi-am pus propria judecată cât de cât educată, să funcționeze, cu alte cuvinte, am pus-o la treabă. Având obișnuința căpătată în profesie de a analiza faptele și expresiile faciale dincolo de aparențe, mi-am dat seama, încet-încet, că mai toate chipurile poartă „măști“ și, cu timpul, am observat că pe ici, pe colo, mai scapă câte un colț al măștii și începe să se dezlipească, sau altora le sare bentița înnodată după cap cu nepricepere. Chipurile din umbra măștilor mi-au devenit și mai străine decât le mai cunoșteam, puțin dealtfel. Puțin, pentru că la noi au devenit identice. Îmi pare rău, dar chipurile șefilor care ne „sfătuiesc“, nepurtând mască, sunt identice. Expresia lor „pe viu“ este identică. Nu încerc să aflu despre chipurile altor potentați ai planetei, la fel de inutili oamenilor obișnuiți. Uneori, ei mai schimonosesc câte un zâmbet stângaci, ca și cum și ei, la rândul lor, sunt constrânși la ploaia de reguli sub care ne ducem bietele noastre zile. Cred că noi suferim – mă refer aici la diriguitori – de o acută lipsă de IQ. Aceste inițiale nu sunt doar două litere ciudate , un dotat cu IQ este implicit dotat și cu experiență, cu consecvență în acțiune, cu o empatie deșteaptă, cu căldură, cu dragoste. De unde să luăm noi, supușii care, la rândul nostru purtăm măști inutile, expirate și neconforme și ne ascundem chipul uimit de ceea ce ni se întâmplă, de unde să luăm pilde, exemple, legi, reguli normale? În cine și în ce să avem încredere? Mă întorc puțin la 2020. Acest an care ne-a marcat și ne rămâne ca un blestemat tatuaj înfipt în piele, a făcut mai mult și mai rău (un rău programat de mai mulți ani!) decât un război real! Ce zic eu de fapt: s-a pornit un „război al lumilor“. Pentru că sunt mai multe lumi, asta e sigur. 2020 ne-a rupt în două, sau în mai multe, ne-a despărțit din puțina unitate de care ne mai agățam cu greu. Anul 2020 a însemnat fărâmițare ideologică, împrăștiere sentimentală, falsuri, ură, prostie, crimă și, peste toate, BOALA. De fapt, ruperea țării în două, sau mai multe, oricum cetățenii sunt cu mintea în două, se constată de multă vreme. Iar acum e și mai rău. Din rău în mai rău. Neîncrederea și vraiștea informațiilor nu pot duce la stabilitate. Se întâmplă în continuare, instalarea fricii și a amenințării (cuprinzând și discriminarea) că, dacă nu răspunzi comenzilor inumane și asupritoare s-ar putea să fii exclus din societate, sau, de ce nu, chiar din viață! Sinistre vremuri trăim! Și iar îmi amintesc cu spaimă de „1984“. Îl trăim si îl tot retrăim. Până când, oare? Până când?