Un alt spectacol pe scena studenților I.A.T.C.

S-au aprins din nou reflectoarele la rampa minusculei scene a celor mai tineri actori din București: studenții Institutului de artă teatrală și cinematografică. De astă dată este prezentată o premieră pe Capitală: „Minciuna are picioare lungi” de Eduardo de Filippo. Bine cunoscută la noi, popularul dramaturg napoletan abordează în piesele sale, cu multă umanitate, dacă nu întotdeauna cu mijloace artistice de aceeași valoare, teme contemporane din viața societății italiene.
Iată acum drama fraților Libero și Constanța Incoronato, „oameni de prisos” într-o lume aflată sub stăpînirea celor gata să se chivernisească cu orice preț. Libero Incoronato, acest personaj cu nume fainic și simbolic, este prototipul omului mărunțit, strivit de societate. Proprietar al unei dughene în care se practică negoțul filatelic, Incoronato abia dacă poate să agonisească strictul necesar existenței cotidiene. Cântând doi frați este măcinat de o veghe adâncită a mizeriei, și Constanța, sora lui Libero, nu găsește altă ieșire din impas decât în a se vinde unui bătrîn rentier. Și totuși în jurul celor doi frați roiește o sumedenie de oameni care se „aranjeză”, mînuind cu senînătate arma ticăloasă a înșelării și minciiunii. Iată, de pildă, menajul celor doi soți Cigolella. Ea, Olga, este amanta unui aviator american prin care nădăjduiește să ajungă în „paradisul” dolarului de peste Ocean, dar nici soțul, Benedetto nu este o victimă. El se consolează cu Angelina Trombetta, o slujnică, de la care așteaptă un copil. De fapt copilul acesta nici nu este al său, ci al întreținutului Benedettei, și pentru a salva aparențele, Caputo, un plasator din cinematograful lui Cigolella, primește s-o ia de nevastă și schimbul avansării la rangul de director. Lanțul de înșelături și ticăloșii pare fără sfârșit, iar minciuna, sfigurând mod de viața anume în care alții nu poți izbuti. De-aci și titlul piesei, căci, cum conchide Libero Incoronato, „în lumea dominată de «otel neiru-bani», minciuna are picioare lungi și dimpotrivă adevărul, picioare firave și scurte. Nepuțindu-se ticăloși, frații Incoronato vor fi striviți de lumea în care ticăloșia a devenit profesată de zei și silnicie de morală.
Caracterul sumbru, apăsător, al piesei a fost sugerat din plin de montarea spectacolului, pregătit de studenții anului IV, clasa conf. George Carabin (asistent Cornel Todea). Am apreciat inspirata soluție scenografică semnată de Traian Nițescu, inventiva folosire a luminilor, ca și ideea reușită de a puncta personajele piesei cu o temă melodică, care să sugereze o caracterizare.
Având o listă relativ bogată de personaje bine diferențiate, piesa a prilejuit apariția unui număr de tineri care s-au dovedit în general înzestrați și bine pregătiți. Am remarcat astfel în rolul episodic al plasatorului pe un comic de valoare ca Vasile Vasiliu, iar Cornelia Gheorghiu înfățișînd sobru și interiorizat tragedia Constanței, pe Titel Iacobescu interpretând cu haz și cu nuanțare rolul Olgăi Cigolella, atît de „lipsită de experiență”, pe Tiberiu Constantin, mai puțin expresiv totuși decît l-am fi dorit pe Incoronato și pe Cristina Deleanu într-o Grazziella pur melodramatică.
Ne-am aștepta însă ca într-un institut care pregătește viitoarele promoții de actori ai teatrului nostru, să se dea cea mai mare atenție evitării efectelor ieftine, pentru ca deprinderile și procedeele înșușite în perioada de ucenicie îi pot însoți pe tineri și mai târziu în viața profesională. Este regretabil că autorii spectacolului au îndrumat pe unii dintre interpreți către o manieră apropiată de „cafă”, către îmbogățirea „substanței piesei pe calea șarjei. L-am putut urmări astfel pe Ion Fiscuteanu, în rolul lui Roberto Peretti, cum după ce inițial părea să fi izbutit o interesantă compoziție, a început să abuzeze de efecte de calitate îndoielnică. Și Realini Lupșa și Eugenia Balaure în rolul soțului gelos și respectiv Carmela, elemente îndeajuns talentate, au mers pe linia unei interpretări stridente. Nu ne îndoim că după îndepărtarea unor asemenea exagerări, și după cizelarea mai exigentă a întregului spectacol, montarea studioului Institutului de artă teatrală și cinematografică „I. L. Caragiale” va întruni sufragiile a numeroși spectatori.

T. CARANFIL
(Publicat în „Informația Bucureștiului“ nr. 2622
din 8 ianuarie 1962)

„Discipolul diavolului“
la studioul institutului de teatru „I. L. Caragiale“

Un triplu ascuțiș polemic stă la baza celebrei piese a lui Bernard Shaw, pe care studenții – actori ai clasei condusă de regizorul Ion Olteanu (lector Lucian Giurchescu) o interpretează pe scena studioului lor de teatru.
Situîndu-se deschis de partea cauzei libertății, în numele căreia poporul american s-a ridicat la luptă împotriva jugului imperiului britanic în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, marele dramaturg persiflează cu sarcasm în primul rînd trufia distinsă și snobismul manierat al reprezentanților militari ai Marii Britanii (generalul Burgoyne, maiorul Swindon, sergentul englez) trimiși să reprime revoluția americană. În al doilea rînd, Shaw ironizează subțire intemperanța puritană, filistinismul și devoțiunea bigotă a unei întregi categorii de americani mijlocii de felul doamnei Dudgeon, sau al cumnaților ei, Titus și William Dudgeon. În sfîrșit – respingînd viziunea romanțioasă asupra trecutului, sentimentalismul dulceag al dramoletelor istorice la modă spre sfîrșitul veacului trecut autorul a scris o falsă melodramă, în care regulile consacrate ale genului sînt astfel manevrate încît rezultă o polemică scînteietoare cu tot ce e normă și convenție teatrală burgheză desuetă. Spectacolul jucat de studenții Institutului se distinge printr-o matură și judicioasă valorificare a sensurilor textului, piesa fiind interpretată cu vervă, într-un ritm alert și cu vigoarea satirică proprie teatrului lui Shaw. Viitorii actori alcătuiesc o echipă omogenă, cu un stil de joc bine armonizat, vădind o îndrumare atentă și o înțelegere a substanței rolurilor încredințate. Desigur succesul aparține deopotrivă întregii clase și profesorilor, nefiind însă de prisos o mențiune specială pentru Valeriu Popescu (discipolul diavolului) Cornelia Zorlescu (Doamna Dudgeon), Henri Baranga (generalul Burgoyne), Cristina Deleanu (Judith Anderson), Mihai Dobre (unchiul William și, apoi, Swindon), Eugen Harizomenov (notarul).

M. LUPU
(publicat în „Magazin“ nr. 226
din 3 martie 1962)

„Discipolul diavolului“

(Studioul Institutului de teatru „I. L. Caragiale“)

Un spectacol cu tineri, dar lipsit în oarecare măsură de tinereţe, de o suficientă vibraţie înnoitoare, de simţul contemporaneităţii care ar trebui să caracterizeze spectacolele prezentate de studenţii Institutului – şi le şi caracterizează pe unele din ele. Menite să contribuie în primul rînd la însuşirea măiestriei artistice, aceste spectacole ne dau, în ansamblul lor, măsura preocupărilor profesorilor şi studenţilor îndreptate spre realizarea concepţiei în ce priveşte ideea şi stilul unei reprezentaţii teatrale. Din acest punct de vedere, „Discipolul diavolului“ (clasa lector Ion Olteanu) nu pare în toate momentele suficient de inspirat. Spectacolul ne ajută să înţelegem unele date ale cunoscutei opere a lui G. B. Shaw, dar această înţelegere ar fi avut mai mult de cîştigat dacă s-ar fi insistat asupra unor modalităţi de interpretare care să ducă la o dezbatere mai aprofundată şi mai pasionată a ideilor lui Shaw; aici, aceste idei vizează ipocrizia şi intoleranţa religioasă a pretinşilor puritani şi exprimă, totodată, un vehement protest împotriva colonialismului britanic.
Caracterul contemporan al reprezentării se bizuie, în mod firesc, pe personaje și, ca atare, trebuia pornit mai întîi de la o distribuţie potrivită. După cum normal era ca alegerea piesei să se fi făcut în funcţie de posibilităţile clasei de student, avîndu-se în vedere, în primul rînd, natura experimentală, de studiu, a înscenării.
Aşa cum a fost realizat, spectacolul face ca uneori să se simtă lipsa de adîncime în interpretare, lipsa unei nuanţări a psihologiei personajelor atît în ceea ce priveşte fineţea, cît şi robusteţea. Maiorul Swindon – mărginit şi trufaş (Mihai Dobre), generalul Burgoyne – lipsit de umanitate, de o ironie rece (Henry Baranga), apar ca tipuri prea puţin diferenţiate, deşi tinerii actori îşi susţin cu talent rolurile. Valeriu Popescu, în rolul lui Richard Dudgeon, accentuînd prea mult latura impulsivă a personajului, neglijează faptul că dinamismul eroului trebuie să fie un dinamism lăuntric, prin care să se exprime complexitatea acestui caracter capabil de înaltă nobleţe sufletească şi spirit de sacrificiu, înverşunare împotriva silniciei, a prefăcătoriei şi minciunii. În acelaşi rol, Alex. Manolescu reuşeşte să releve numai parţial personalitatea lui Dudgeon. În prima parte, trebuia să fie mai impunător în revolta faţă de ipocrizia unchilor săi – insuficient de expresivi în spectacol. Mai firesc conceput, rolul destul de complex al pastorului Anderson, interpretat de Alexandru Arşinel, cerea totuşi mai multă vibraţie. Camelia Zorlescu, într-un dificil rol de compoziţie, s-a concentrat îndeosebi asupra durităţii personajului bigotei doamne Dudgeon. Meritorii au fost contribuţiile lui Miron Şuvăgău (Christy Dudgeon), Cristina Deleanu (Judith Anderson), Elisabeta Daicu (Essie), Vasile Vasiliu (Sergentul), apropiaţi într-un mod personal de roluri.
Nu intenţionăm a pune în discuţie afirmarea sau neafirmarea calităţilor artistice ale studenţilor. Ceea ce ni se pare mai important, și ceea ce pretindem în primul rînd spectacolelor prezentate de studenţii institutului, este studiul aprofundat, analitic, al fiecărui rol în parte şi dobîndirea unor rezultate utile din punct de vedere artistic, care să înscrie deplin studioul în mişcarea teatrală contemporană, în acţiunea largă de înnoire continuă a mijloacelor de întruchipare. Ceea ce spectacolul „Discipolul diavolului“ a vădit într-o insuficientă măsură.

Dumitru ENE
(publicat în „Contemporanul“ nr. 18
din 4 mai 1962)

Într-un laborator de creație

E totdeauna plăcut să vizitezi mica sală a Studioului Institutului de Teatru. Aici, însufleţirea juvenilă se împleteşte cu atmosfera serioasă a unui laborator. Şi în acest laborator se caută mijloacele de a crea viaţă, dar nu în eprubetă, ci pe scenă.
Astfel, clasa conf. George Carabin prezintă un spectacol experimental Commedia dell’arte, intitulat „Nu puneţi dragostea la încercare“. Adaptat după un scenariu de Basilio Locatelli, textul reia teme frecvente în comedia secolelor XVI-XVII: satirizează pe bătrînii zgîrciţi care cred că pot cumpăra dragostea cu bani, îşi bate joc de fanfaronadă, opunînd viciului iubirea curată şi gîndirii leneşe a celor avuţi spiritul viu popular. Valoarea spectacolului constă mai ales în faptul că dă viitorilor actori posibilitatea să exerseze şi să-şi formeze multiple însuşiri scenice, să întruchipeze tipuri distincte, puternic reliefate, să cînte, să danseze, să dueleze, să facă tumbe şi giumbuşlucuri care, aparţinînd unei anumite trepte istorice în dezvoltarea teatrului, sînt totodată un prilej de încercare a ţinutei, dicţiei, supleţei. Studenţii, îndrumaţi atent şi iscusit, reuşesc să facă faţă sarcinii dificile ce li s-a încredinţat (aci o contribuţie importantă a revenit desigur catedrei de mişcare scenică – prof. A. Pellegrini) şi realizează un spectacol plin de vervă. De la „prezentatorul“ interpretat cu mişcări elegante de Cristina Deleanu, pînă la „măştile“ caricaturale ale lui Pantalone şi Coviello (I. Chiţoiu şi I. Fiscuteanu), ale clasicilor servitori Arlechino şi Zanni (Al. Pandele şi C. Popa) sau cuplul feminin format din lirica Flaminia (Georgeta Nicolae) şi o Rosettă plină de temperament (Elena Ioachim), trupa de „artişti nomazi“ – cuprinzînd de asemenea pe Oct. Lăluţ, V. Vasiliu, Lupşa Realini – e unitară în vesela ei ,,improvizaţie“ de esenţă populară.
O altă premieră recentă a Studioului este „Oameni care tac“ de Al. Voitin (clasa prof. Radu Beligan, lector Elena Negreanu). Remarcăm munca stăruitoare asupra rolurilor, care dau prilej studenţilor, să interpreteze personaje aparţinînd epocii contemporane. Căutînd să meargă pe o linie proprie, netributară creaţiilor unor actori maturi, studenţii au putut demonstra laturi noi ale resurselor de care dispun şi pe care le pot dezvolta în continuare. Mihai Mihail, pe care l-am văzut luîndu-şi excelent un examen cu monologul lui Richard al III-lea şi care l-a interpretat de curând pe Crăciunel, face acum ocompoziţie diferită, interesantă prin discreţia ei, în rolul lui Zigu. Eugenia Balaure, după o reuşită comică în Miţa Baston, arată posibilităţi reale şi pentru dramă (muncitoarea textilistă Maria). Mihai Gingulescu ne-a prezentat un Axinte simplu şi cald, iar Mariela Luca (cîntăreaţa Flora) a avut, mai ales în actul ultim, momente de profundă emoţie. Convingătoare prin sinceritate şi tărie interioară a fost tînăra comunistă Rada, în interpretarea Minodorei Condur. Bineînţeles, ca în orice laborator, se fac şi experienţe nereuşite (cum a fost, în actuala stagiune, un neinspirat „Discipol al diavolului“ de Shaw, pus în scenă cu clasa lector Ion Olteanu). Importantă e însă direcţia spre care merge întregul Studio, şi care este caracteristică învăţămîntului nostru artistic: calea realismului, a adevărului scenic, exprimat în forme variate, originale.

A. BĂLEANU
(publicat în „Scîntreia“ nr. 5519
din 5 mai 1962)

Pregătirea viitorilor actori

Cine a urmărit în trecut și urmărește și în prezent viața noastră teatrală și cunoaște modul în care s-au format marii noștri actori – este și mai impresionat de noile metode pentru pregătirea viitorilor interpreți ai literaturii dramatice. Are mai mulți termeni de comparație spre a-și da seama deschimbările petrecute și de infinit mai prielnicele condiții ale prezentului.
În timpul regimului burghezo-moșieresc era nesocotită tocmai cea mai necesară condiție pentru formarea unui actor și anume contactul cu publicul, posibilitatea unei practici cît mai metodice în fața și cu controlul publicului spectator. Memoriile actorilor de odinioară arătau adeseori tracul pe care ei l-au avut la producțiile conservatorului sau la debutul ca angajați ai unui teatru. Iar tracul, nesiguranța, șovăirile se explică în special prin lipsa de experiență în fața publicului. Prin crearea Studioului de Teatru al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, acest mare neajuns a fost înlăturat. Anul al IV-lea al acestei înalte școli, la care urmează tinerii selecționați din întreaga țară, este consacrat activității de studio, pregătirii lor experimentale. Astfel, încă din ultimul an al școlii, tinerii actori se deprind cu publicul și își verifică din timp posibilitățile de interpretare. Puse în scenă de către profesorii lor, spectacolele numitului teatru răspund adeseori celor mai autentice cerințe artistice, fiind rodul unui stăruitor studiu și a conlucrării dintre profesori și studenți.
Am următrit și în stagiunea care s-a încheiat recent spectacolele Studioului de teatru menit formării viitorilor actori. Anul acesta, au ajuns la absolvență clasele profesorilor Radu Beligan, Ion Olteanu și G. Carabin și în interpretarea studenților din anul IV și recenți absolvenți s-au putut vedea o serie de spectacole foarte interesante, atît din punctul de vedere al pedagogiei, promovată în instituție, cît și din acela al realizării scenice.
Clasa profesorului Radu Beligan, avînd ca lector pe Elena Negreanu, a prezentat spectacolele cu comedia „D’ale carnavalului“ de Caragiale și cu drama „Oameni care tac“ de Al. Voitin, înlesnindu-se astfel studenților o experiență variată. Posibilitatea de a trăi și a individualiza roluri atît de opuse ca acela al Miței Baston din satira lui Caragiale și al muncitoarei textiliste Maria din drama lui Al. Voitin a constituit un prilej de amplă experiență și formare artistică pentru tînăra actriță Eugenia Balaure, foarte autentică și reușită în ambele roluri. De asemenea, actorului Mihai Mihail, care a interpretat rolul negustorului ambulant Zigu, atît dramaturgul Voitin cît și profesorul-regizor Beligan i-au înlesnit să redea nu numai umorul de suprafață, ci și fondul tragic al personajului și situației lui.
Este o fericire pentru un actor de comedie să aibă asemenea prilejuri de a ajunge la dimensiunile tragice, implicate de un anumit umor. În trecut, puțini actori, printre care I. Brezeanu și C. Ramadan, dispuneau – pe lîngă expresiile comice – de acest fior tragic. Chiar cînd el exista în ființa sau în situația personajului, regia sau actorii nu știau să-l valorifice îndeajuns. Nici acum nu putem uita pe G. Calboreanu în rolul lui Bottom din „Visul unei nopți de vară“, cînd personajul acesta comic simte că-i cresc coarnele, transformîndu-se într-un animal. Era un moment de cutremurător tragism în contextul, totuși burlesc, al episodului shakespearian. Îndrumările pedagogice ale lui Radu Beligan cuprind deci valorificarea unor resurse foarte variate și aprofundate ale artei teatrale.
Spre aceeași scormonire a vervei și valențelor actoricești se relevă și îndrumarea dată de profesorul G. Carabin – asistent Cornel Todea – a cărui clasă a prezentat spectacolele cu comedia lui De Filippo „Minciuna are picioare lungi“ și cu și mai interesanta dramatizare după un scenariu de Comedia dell’arte de Basilio Locatelli, „Nu puneți dragostea la încercare“, dramatizare făcută de profesorul regizor. Deprinderea de a întruchipa personaje și acțiuni din lumi trecute și din culturi naționale se cîștigă destul de greu, cerînd regiei și actorilor și cultură generală, și o documentare foarte serioasă. Un comic cu mult haz natural ca Niculescu-Buzău a eșuat odinioară, cînd priceputul om de teatru A. Davilla i-a încredințat rolul lui Georges Dandin. De ce? Pentru că interpretul, din lipsă de cunoștințe mai vaste, din faptul că nu i s-a înlesnit o educație temeinică, a jucat pe eroul lui Molière doar cu resurse limitate la cunoștințele exclusiv indigene și încă și acelea destul de sărace. La un spectacol mai vechi al aceluiaș Studio, am remarcat merituoasa străduință a profesorului-regizor G. Dem. Loghin de a realiza la spectacolul cu satira „Școala calomniei“ de Sheridan atmosfera specifică presei (viața aristocrației engleze din secolul al XVIII-lea) și la fel am remarcat de curînd străduința lui G. Carabin și Cornel Todea de a familiariza pe elevi nu numai cu atmosfera, dar și cu stilul comediei dell’arte. Dacă intonațiile și mișcările unora dintre actori rămîneau deficitare față de autenticitatea cerută (dovedindu-se cît de mult trebuie lucrat în acest domeniu), în schimb unii tineri interpreți, ca Elena Ioachim, Cornelia Gheorghiu, C. Tiplan, și Vasile Vasiliu, au izbutit în bună măsură să-și însușească verva, ingeniozitatea, mișcarea comediei dell’arte și să pară a aparține locului și vremii respective, reconsiderate în spirit contemporan.
Spre o interpretare pătrunsă de sentimentul măreției, spre un stil monumental, opus teatrului de cameră, s-au dovedit îndrumările pedagogice ale regizorului și profesorului Ion Olteanu – lector Lucian Giurchescu – care a realizat trei spectacole de înaltă semnificație. Ținînd seama de însușirile elevilor săi și căutînd să le ofere o scară largă și diferențiată de expresii, Ion Olteanu a pus în scenă piesele „Discipolul diavolului“ de Shaw, două episoade din „Mizeriile celui de al III-lea Reich“ de Brecht și „Oceanul“ de A. Stein. La toate aceste spectacole, s-a vădit acel stil monumental necesar epocii noastre, stil cerut de măreția vieții contemporane, în care se construiesc socialismul și comunismul, de ideile și sentimentele pe care le trăiesc oamenii reprezentativi ai vremii noastre.
Și în eroii sovietici din piesa lui Stein, care-și pun probleme de conștiință și trăiesc mai adînc și mai rodnic concepția datoriei, și în revoluționarii americani din piesa lui Shaw, și în eroii lui Brecht – măreția ideilor și sentimentelor a trecut cu autenticitate și avînt de la dramaturgi la interpreții scenici. Unii dintre actorii clasei lui Ion Olteanu au redat printr-un joc firesc și totodată monumentalizat – datorită interiorizării rolului, datorită trăirii unui eroism conștient în gînd și în faptă – pe eroii respectivi și au contribuit la închegarea unei atmosfere cu adevărat semnificative. De la actorul de dramă cu o frumoasă voce lirică, Valeriu Popescu, interpretul lui Richard, la comicul cu un autentic umor, plin de inteligență, Miron Șuvăgău, și de la Camelia Zorlescu, actriță de dramă cu joc gîndit și concentrat, la Elisabeta Datcu, ingenuă cu bune posibilități de dezvoltare – clasa aceasta a dispus de numeroase elemente de valoare, dintre care mai menționăm pe Alex. Manolescu, actor de dramă, sobru și convingător în rolul lui Ceasovnicov, Henry Baranga, cu o dicțiune clară și o bună ținută actoricească, E. Harizomenov, actor de comedie, Al. Arșinel, bun în personajele meditative, și pe Dobre Mihai, care în rolul lui Svietlicinîi din piesa „Oceanul“ a avut posibilitatea unei interpretări mai cuprinzătoare, cu izbutite treceri de la comic la dramatic. De la clasa Beligan mai menționăm pe Marietta Luca, Șimonca și M. Gingulescu, iar de la clasa Carabin pe Cristina Deleanu.
Prin felul în care s-au ales piesele și s-au făcut distribuțiile, studenții celor trei clase au fost în măsură să-și încerce însușirile și priceperea, atît în roluri care le convin de-a dreptul cît și în roluri mai puțin potrivite lor, dar care, prin compoziție, pot fi realizate satisfăcător. Dacă Eugeniei Balaure i s-au potrivit ambele roluri în piesele prezentate de Radu Beligan, Cameliei Zorlescu i-a convenit mai mult rolul Mașei din piesa lui Stein decît rolul bătrînei doamne Dudgeon și la fel lui Valeriu Popescu rolul romanticului erou al lui Shaw decît rolul de tată din „Oceanul“.
Exemplele s-ar putea multiplica, pentru că – încă un merit al pregătirii actoricești actuale – alături de însușirile manifeste și de un stil propriu, pe care studenții încep să și-l dobîndească, profesorii-regizori le impun și experiența de compoziție în roluri nu oricum realizabile. Este de înțeles că prin asemenea metode actorii își lărgesc și mlădiază posibilitățile de interpretare, își cunosc mai real calitățile și capacitatea de dezvoltare și, totodată, se fac utili și în roluri nu întotdeauna potrivite lor.
O bună parte din promoția claselor menționate, ajunse la absolvență, va face parte din noua trupă de teatru românesc de la Tîrgu Mureș. Și pentru noul teatru, și pentru tinerii absolvenți se vestește astfel un bun început.
Ar mai fi multe de remarcat în legătură cu Studioul, printre care și îngrijita scenografie a spectacolelor, încredințată de obicei lui Traian Nițescu. La spectacolul cu piesa lui Al. Voitin scenografia a fost încredințată, tot cu titlu de experiență, studenților Albani, Buz și Madașcu, de la secția de scenografie a Institutului de arte plastice N. Grigorescu (profesor Al. Brătășanu), înlesnindu-se astfel o rodnică ucenicie și în domeniul decorului și al costumului.
Aceste observații oglindesc doar o parte din progresele certe și făgăduitoare, pe care le-am constatat și anul acesta în pedagogia institutului de teatru de la București.

Petru COMARNESCU
(publicat în „Tribuna“ nr. 31
din 2 august 1962)

În preajma deschiderii stagiunii

– De vorbă cu tovarăşul Ilie Grămadă, directorul Teatrului Naţional Iaşi –

Perioada spectacolelor estivale a luat sfîrşit, teatrele cunosc din nou freamătul pregătirilor, iar spectatorii curiozitatea firească, dorinţa de a afla ceva în surprizele pe care le va aduce noua stagiune. Realizările din ultimii ani ale artei interpretative, creşterea nivelului cultural al oamenilor muncii au dus la lărgirea numărului de prieteni ai teatrului, la sporirea interesului pentru aceste probleme. Răspunzînd preocupării şi exigenţelor în continuă creştere ale spectatorilor, slujitorii scenei dovedesc eforturi sporite, căutări creatoare, grijă pentru comunicarea cu claritate şi reală forţă dramatică a conţinutului de idei al pieselor puse în scenă. Problema principală a întregii activităţi rămîne însă cea a repertoriului şi înainte de toate cea a promovării dramaturgiei originale. În legătură cu acest lucru, tovarăşul Ilie Grămadă, directorul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, ne-a spus printre altele:

– Înainte de toate aş vrea sa subliniez că de obicei conturarea şi definitivarea repertoriului unei stagiuni se face în funcţie de profilul general al unui teatru şi prin urmare tinde să fie o continuare a stagiunilor anterioare.

În ceea ce priveşte creaţia dramatică originală contemporană se poate spune că ea constituie o preocupare permanentă, dovedită prin prezenţa în repertoriul stagiunii trecute a unor piese ca: „Passacaglia“ şi „Costache şi viaţa interioară“ (ultima în premieră pe ţară) iar în stagiunea aceasta, prin lucrările „Febre“ de Horia Lovinescu, „Un drac de fată“ de Damaschin şi „Grădina cu trandafiri“ de Andi Andrieş. Cu aceasta din urmă s-a realizat un început şi un deziderat mai vechi, acela de a se da o mai mare atenţie muncii cu autorii ieşeni, de a promova creaţia originală locală.

Este semnificativ faptul că piesele cu tematică contemporană prilejuiesc de obicei spectacole valoroase, cum au fost de pildă în stagiunea trecută „Passacaglia“ şi „Poveste din Irkutsk“, care au vădit strădaniile colectivului în vederea transpunerii scenice a conţinutului textelor prin modalităţi interesante, originale. Sperăm că şi în această stagiune lucrările alese vor da reale satisfacţii. Dealtfel, în repertoriul nostru am inclus şi alte piese care credem că se vor bucura de aprecierea publicului. Este vorba de „Furtuna“ de Ostrovski, „Bulevardul Leningradului“ de Stock, iar din literatura noastră dramatică dintre cele două războaie, am ales „Jocul Ielelor“ de Camil Petrescu, care se va juca în premieră pe ţară. Iubitorii de teatru vor putea viziona de asemenea „Richard al III-lea“ de Shakespeare, „Pacea“ de Aristofan, „Capul altora“ de M. Aime, şi cu siguranţă şi o piesă din opera lui Brecht. Prin strădaniile comune ale regiei, scenografiei, interpreţilor, se va putea asigura o viziune regizorală adecvată fiecărui spectacol şi folosirea unor procedee scenice potrivite, care să păstreze în centrul atenţiei actorul. Dealtfel actorii noştri se vor bucura de sprijinul regizorilor George Teodorescu şi Mauriciu Sekler precum şi al altor regizori de valoare de la diferite teatre din ţară.

– Fiindcă v-aţi referit la interpreţi, v-am ruga să ne spuneţi proiectele în legătură cu creşterea tinerelor cadre actoriceşti.

– În privinţa aceasta nu voi vorbi de proiecte, ci mă voi referi la activitatea concretă care ajută la creşterea profesională şi politică a elementelor tinere. Într-adevăr, acest obiectiv a stat în centrul atenţiei şi pot spune că stagiunea 1961 – ‘62 a constituit într-un fel o „stagiune a tineretului“. Toate tinerele cadre actoriceşti au jucat mult sau foarte mult. Cu această ocazie s-a făcut nu numai o verificare a posibilităţilor fiecăruia, dar s-a putut constata la cei mai mulţi o creştere a nivelului de interpretare. Tineri ca Margareta Pogonat, Dorin Varga, Adina Popa şi alţii s-au dovedit talente autentice şi credem că printr-o muncă asiduă vor putea da mult pentru teatrul nostru. Studioul teatrului unde s-au pregătit spectacole ca „Patru sub un acoperiş“, „Balul florilor“, „În amurg“, iar pentru sate „Neamurile“ şi „Lădiţa de campanie“ a constituit un alt mijloc de creştere profesională a tinerilor actori. Mai mult, de la înfiinţarea studioului au fost folosiţi în munca de regizori artişti tineri ca C. Dinulescu şi Virgil Raiciu, care au dovedit reale posibilităţi. În actuala stagiune vor veni în mijlocul nostru alte cadre tinere: Cornelia Gheorghiu şi Cristina Deleanu, care se vor bucura de aceeaşi primire, de acelaşi sprijin larg din partea actorilor mai vîrstnici. În general, se merge pe linia ridicării măiestriei artistice a tuturor cadrelor, pentru omogenizarea şi îmbunătăţirea continuă a spectacolelor noastre.

– Şi acum ceva despre pregătirea spectacolelor pentru sate şi sprijinirea mişcării artistice amatoare.

– Deocamdată, cum menţionam mai înainte, am înscris în repertoriu piesa „Un drac de fată“ de Damaschin, care înfăţişează aspecte ale dezvoltării spiritului colectivist, ale formării omului nou, stăpîn pe destinele şi pe roadele muncii sale. Vom introduce şi alte lucrări care să militeze în aceeaşi direcţie, contribuind la formarea unor noi conştiinţe, la culturalizarea maselor largi populare. Aceste spectacole vor prilejui artiştilor amatori surse de bogate învăţăminte, constituind modele de interpretare. Pe de altă parte, numeroşi actori de la teatrul nostru sunt încadraţi ca instructori ai formaţiilor artistice amatoare. Dacă se poate afirma că nu pretutindeni instructorii artistici au obţinut in stagiunea 1961 – ‘62 rezultatele aşteptate, deoarece unii dintre ei nu s-au achitat cu simţ de răspundere de sarcinile ce le reveneau, în noua stagiune această muncă va fi mai bine organizată, se va face o nouă repartizare pe echipe, se vor stabili cu precizie datele repetiţiilor. Atenţia trebuie îndreptată îndeosebi spre sate, unde ajutorul a fost mai slab.

*

Diferite alte impresii şi proiecte despre schimburile de spectacole cu teatrul clujean ne-au fost relatate cu prilejul acestei convorbiri. În încheiere i-am mulţumit tovarăşului director Ilie Grămadă, urînd întregului colectiv spor la muncă şi realizarea tuturor obiectivelor stabilite pentru apropiata stagiune care va aduce desigur noi satisfacţii spectatorilor ieşeni,

Elena PIETRARU
(publicat în „Flacăra Iașului“ nr. 4978
din 6 septembrie 1962)

Premieră la Naţionalul ieșean

Astă seară, colectivul studioului Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, prezintă prima sa premieră din actuala stagiune, cu comedia lui Suto András, „Nuntă la castel“. Din distribuţie fac parte: Ştefan Dăncinescu, Ion Lascăr – artişti emeriţi, Cristina Deleanu, Elena Foca, C-tin Obadă, Adrian Tuca, C-tin Cadeschi, Rella Ghiţescu, Virgiliu Costin ş.a.

(Publicat în „Flacăra Iașului“ nr. 5042
din 20 noiembrie 1962)

Început de stagiune la Iași

Naționalul ieșean își începe seria premierelor acestei stagiuni cu piesa lui Horia Lovinescu, pusă în scenă de tînărul regizor Cornel Todea. Numele regizorului nu ne este deloc necunoscut, după cîteva spectacole pe scena Naționalului clujean, calificate ca promițătoare, după cîteva certe reușite la Piatra Neamț. Cornel Todea prezintă publicului ieșean un spectacol de ținută. „Febre“, piesă construită, am putea spune, cinematografic, după metoda retrospectivei largi, bogată în dificile scene de mase, cu o galerie de tipuri foarte variată, tinzînd să sondeze conștiințe și mentalități colective, poate supune orice colectiv actoricesc la un examen deloc ușor. Este îmbucurător faptul că examenul de care vorbeam a fost trecut („cu aplauze“) la Iași de un colectiv format, în mare majoritate, din actori tineri și foarte tineri. În scenă s-au aflat și două proaspete absolvente ale Institutului de artă teatrală și cinematografică (Cristina Deleanu și Cornelia Gheorghiu), care au dovedit că sunt aproape de distribuirea lor în roluri de întindere.
Drama lui Toma Dărăscu, medicul pus în situația de a alege între dragoste și datorie, nevoit să înfrunte un mediu la început ostil, după ce părăsise un altul, de-a dreptul dușmănos, nu se consumă undeva, interior, ci în plin vîrtej al unor evenimente sociale în frământarea cărora tînărul medic de la Starighiol își are rolul său, deloc neînsemnat. Sarcina de a aduce pe scenă acest personaj a revenit lui Boris Olinescu, actor tânăr și apreciat după creațiile sale anterioare. Boris Olinescu nu a dezamăgit, ci a confirmat. Exceptând unele momente de precipitare, Toma a apărut spectatorilor cu o bogată viață interioară, capabil de totală dăruire cauzei celor mulți. Margareta Pogonat (Neli), într-un rol dificil, a trebuit să contureze un personaj cu o evoluție sinuoasă, plină de ezitări, un personaj ce-și depășește egocentrismul mic-burghez spre a veni alături de cei ce luptă pentru clădirea noii vieți. Eroina este și superificială și impulsivă pe alocuri, dar și demnă, hotărîtă, animată (către final) de idealuri acum înțelese, alături de Toma și tovarășii lui. Dragostea ei pentru Toma se menține, în fond, pe tot parcursul piesei, dar devine dătătoare de îndemnuri, generatoare de elanuri, abia după ce, din confruntarea cu viața, se vădește că nu poate presupune egoism, ci dăruire. Margareta Pogonat a fost mult mai convingătoare în partea a doua decît în prima jumătate a spectacolului, cînd s-a regăsit greu. Mai trebuie insistat asupra rolului, în sensul deplinei clarificări a poziției artistei față de personajul întruchipat. În jocul talentatei actrițe, care a realizat la Iași roluri memorabile, se observă uneori stereotipia (ne referim în permanență la partea întîia a spectacolului). S-ar putea să greșim, dar credem că excesiva distribuire în roluri de mare întindere, la mică distanță de timp (Margareta Pogonat a deținut aproape toate rolurile principale feminine în trecuta stagiune) nu poate fi în folosul aprofundării personajelor, ci, dimpotrivă, dăunătoare.
Frâncu, secretarul de partid de o energie debordantă, intransigent cu sine și cu ceilalți, a căpătat, în interpretarea convingătoare a lui Teofil Vîlcu, culoare și veridicitate. S-a trecut uneori însă „peste“ rol, gesticulația excesivă, răsteala din voce, deși erau menite să sublinieze contrastul cu sufletul larg și blînd al activistului, îl îndepărtează uneori pe actor de personaj, ca tot ceea ce e prea mult. Roluri bune fac Virgiliu Costin (Mareș) și George Macovei (Iani) care a reușit să creeze un tip savuros. Cristina Deleanu, debutantă la Iași, a evoluat promițător în rolul Gingiricăi; un autocontrol mai sever ar fi înlăturat excesele de gestică (în scena cu telefonul, de pildă). Timida Anca, (Cornelia Gheorghiu, și ea debutantă) a pus interpretei probleme destul de grele. În orice caz, sub spuza aparentei resemnări s-au simțit cărbunii energiei creatoare, deci, în mare, personajul a fost întruchipat corect.
În seara premierei nu am fost scutiți de un moment penibil: Toma își împărtășește frământările nu profesorului ci… pălăriei acestuia, așezată pe un scaun. Fiindcă nu putem găsi nici o explicație acestui fapt socotindu-l intervenție regizorală, continuăm să credem că a fost o neatenție din partea interpretului care, pur și simplu nu a intrat în scenă la timp.
Scenele de masă, atunci când nu sunt dulcege, ca spre final, au fost atent mînuite. Numai cuvinte bune despre ilustrația muzicală (ing. Lucian Ionescu), care a contribuit mult la crearea ambianței cerute de text. Foarte prezentă în spectacol, muzica n-a sunat niciodată cu ostentație, ci a subliniat discret.
Nu credem că scenografia pictorului clujean (T. Th. Ciupe) a găsit cele mai fericite rezolvări. Piesa se joacă într-un cadru fix, dominat de trei panouri mari din stuf și un ecran in formă de pînză de barcă, pe care se fac proiecții ingenioase. Într-un sat aflat pe malul mării, orizontul este însă închis de panourile amintite, oferindu-se tot timpul, în loc de nemărginire, un perete. Și ar trebui căutate unghiuri mai bune pentru reflectoare, scenele Neli – Toma din partea a II-a sunt rău servite de lumină.
Spectacolul, în ansamblu, rămâne bun, el prilejuind realizări actoricești și una regizorală, realizări pe care le salutăm și le dorim tot mai des prezente pe scenele noastre.

Mircea Radu IACOBAN
(publicat în „Tribuna“ nr. 48
din 29 noiembrie 1962)

„Nuntă la castel“ de Sütő András
pe scena Naţionalului ieşean

Este indiscutabil un merit al Teatrului Naţional ,,Vasile Alecsandri” din Iaşi faptul că primele două premiere pe care le-a prezentat în deschiderea actualei stagiuni sunt spectacole cu piese din dramaturgia originală contemporană. Ambele premiere – „Febre“ de Horia Lovinescu şi „Nuntă la castel“ de Sütő András – au fost primite cu îndreptăţită căldură de publicul spectator. E vorba de succese repurtate pe linia valorificării creaţiei dramatice originale contemporane, rod al unei judicioase orientări în alcătuirea repertoriului şi în general al unei poziţii constructive a regiei, scenografiei şi interpreţilor, faţă de problemele ridicate de spectacolele în cauză. Să mai subliniem apoi sprijinul acordat tinerilor de a se afirma şi a-şi aduce contribuţia lor, într-un colectiv bogat în actori de prestigiu şi cu remarcabilă activitate scenică, la rezolvarea problemelor artistice ale teatrului.
În această direcţie poate fi înscris şi gestul încredinţării sarcinii de a pune în scenă, în cadrul Studioului experimental al teatrului, spectacolul cu piesa „Nuntă la castel“ de Sütő András, tînărului actor Teofil Vîlcu.
Noua piesă a lui Sütő András, talentat prozator şi dramaturg (afirmat ca dramaturg încă în urmă cu mulţi ani, cînd i s-a jucat pe mai multe scene, piesa „Mireasa desculţă“) este inspirată din munca şi viaţa colectiviştilor din două gospodării agricole colective vecine. Preşedinţii acestor gospodării ilustrează, prin activitatea lor, concepţii diametral opuse privind modul de abordare a problemelor de perspectivă, a viitorului. Preşedintele gospodăriei agricole colective „Progresul“, Anton Mădăraş, îl calculează în „bani peşin“, fărămiţîndu-l în preocupări şi satisfacţii limitate la interesele imediate, egoiste. Vădind vederi largi, sănătoase, fratele acestuia, Mihai Mădăraş, asigură o armonioasă şi multilaterală dezvoltare a gospodăriei agricole colective „Spicul“, care oferă motive de meditaţie multora dintre colectiviştii de la „Progresul“. Ceea ce-l pune în stare de alarmă pe Anton Mădăraş, hotărît să interzică pătrunderea pe teritoriul gospodăriei „sale“ a ideilor celor de la „Spicul“. Conflictul ia amploare odată cu creşterea, în rândurile colectiviştilor, a numărului adepţilor unificării celor două gospodării, perspectivă împotriva căreia, Anton Mădăraş şi contabilul Golovics se ridică din motive cu totul neîntemeiate. Lucrurile sînt privite sub latura lor comică, rezistenţa vechiului în faţa ofensivei noului, exprimîndu-se în formele rizibile, dar nu inofensive, ale manifestărilor mentalităţii învechite care domină comportarea lui Golovics şi influenţează comportarea lui Anton Mădăraş. Meritul autorului este de a fi înfăţişat, în ansamblul unui autentic tablou al satului contemporan, formele complexe sub care se manifestă noul. Biruinţa acestuia într-un conflict nu lipsit de vigoare, demonstrează convingător forţa de acţiune a concepţiilor înaintate, evidenţa în viaţa şi munca tot mai spornică şi mai luminoasă a colectiviştilor. În cele din urmă Anton Mădăraş va înţelege că dragostea dintre Suzana, brigadieră fruntaşă la „Progresul“, şi Ioşca, agronom la „Spicul“, nu contravine obligațiilor tinerei fete faţă de gospodăria colectivă (chiar şi atunci cînd preşedintele o consideră „investiţie“ a respectivei gospodării).
Soluţiile oarecum eterogene, din final, nu sunt incompatibile cu o comedie cu un pronunţat caracter popular, cum este aceea a lui Sütő. Sunt însă justificate obiecţiile aduse de unii cronicari piesei, privind caracterul narativ al actului II şi timiditatea cu care sunt retrase unele qui-pro-quo-uri (întîmplarea cu ziaristul, farsa lui Ioşca şi a Mariei), care ar fi putut anima mai mult acţiunea, îndeosebi în final, unde conflictul se epuizează înainte de a se ajunge la deznodămînt. Dar galeria de personaje surprinse în culori vii, autentice, limbajul mustind de haz şi tîlcuri, veridicitatea situaţiilor care înfăţişează veridic viaţa în frămîntarea ei înnoitoare, sînt calităţi de bază ale acestei antrenante comedii, ale cărei tipuri, situaţii şi replici stîrnesc aplauze la scenă deschisă.
Regia spectacolului a pus în valoare multe dintre calităţile piesei, conducînd acţiunea cu naturaleţe şi uneori, cu ingenioasă rezolvare a momentelor importante (cum ar fi excelentul final al actului II, exprimînd explozia temperamentală a lui Anton Mădăraş, brusc ambiţionat de „a nu se da bătut“). Reuşita regiei este datorată şi distribuţiei, în cea mai mare parte bine alcătuită, participarea interpreţilor, într-o strînsă colaborare cu regizorul, la rezolvarea diferitelor momente scenice, fiind evidentă.
Verva, prezentă în replicile piesei, ambianţa situaţiilor înfăţişate permiteau totuşi o mai mare bogăţie de culoare în zugrăvirea personajelor, fără teama, cu totul nejustificată, că abordarea prin modalităţile comediei a unei probleme ar ştirbi prestigiul lui, atunci cînd faptele piesei confirmă şi justifică. Pe de parte, unei mai stăruitoare valorificări a resurselor comice ale situaţiilor şi ale personajelor înfăţişate i-a fost substituită, uneori, susţinerea ritmului şi alimentarea comicului cu ajutorul „găselniţelor“. Aceste observaţii nu vizează însă decît aspecte secundare ale spectacolului, „Nuntă la castel“ beneficiind de o ţinută artistică, în general, corespunzătoare şi atrăgînd regizorului aprecieri pozitive pentru evitarea îngroşării pitorescului şi simplificării caricaturale a personajelor, tendinţă frecventă în unele teatre în montarea unor spectacole de acest gen. Dar această reticenţă faţă de şarjarea abuzivă a personajelor s-a manifestat, credem, excesiv, în cazul lui Golovics. Agresivitatea nocivă a acestui „ţîrcovnic financiar“ este necesar să fie subliniată şi satirizată mai vehement, pentru a fi evident pentru spectator, că aerul de nevinovăţie al personajului este numai o falsă aparenţă la adăpostul căreia acţionează de fapt un intrigant.
Distribuţia piesei cuprinde în rolurile principale pe artiştii emeriţi Ştefan Dăncinescu şi Ion Lascăr. În rolul lui Anton Mădăraş, Ştefan Dăncinescu a realizat un personaj convingător, dinamic, preşedintele gospodăriei „Progresul“ dovedindu-se, în cele din urmă, un om capabil să-şi biruie propriile erori şi să întrevadă cauza greşelilor sale. Vigoarea reacţiilor, spontaneitatea şi sinceritatea atitudinilor se împletesc ca trăsături ce individualizează un personaj înfăţişat de autor şi realizat de interpret cu o notabilă autenticitate. Excepînd rezervele mai sus enunţate, Ion Lascăr a creat (mai cu seamă în actul II) un Golovics mărunt în preocupările şi interesele lui, insinuant şi ipocrit. Pe aceste coordonate există incontestabile posibilităţi, avînd în vedere deosebitul talent compoziţional al interpretului, de a fi subliniată şi mai pregnant atitudinea negativă a personajului, pe întregul parcurs al conflictului. Mai puţin servit de text, Vergiliu Costin a realizat un Mihai Mădăraş comunicativ, ferm dar echilibrat (plină de nerv este, de pildă, scena înfruntării dintre Anton şi Mihai Mădăraş la actul I), atitudine care serveşte bine rolul. Fapt care ar trebui să-l determine pe actor să renunţe la izbucnirea nejustificat violentă din actul III (discuţia privitoare la articolul apărut în ziar). O cuceritoare naturale se vădeşte Cristina Deleanu în interpretarea rolului Suzanei, exceptînd unele scene de dragoste. Sergiu Tudose (Ioşca) are momente izbutite, dar înzestrează personajul cu o isteţime cam de suprafaţă şi-şi etalează ostentativ calităţile vocale într-o melodie interpretată probabil după toate regulile artei, dar nu şi ale omogenităţii spectacolului de care ne ocupăm. Contribuţii valoroase la reuşita spectacolului au adus Elena Foca (Ana), Constantin Sava (Bologa), Constantin Cadeschi (Ignat), Rella Ghiţescu (Sofia), Adrian Tuca (Laji), Constantin Obadă (Vasile Gliga) şi Gheorghe Macovei (ziaristul) acesta din urmă, însă surprinzător de „cuminţit“, într-un rol nu lipsit de resurse comice.
O preocupare a interpreţilor acestui spectacol ar trebui să fie culoarea locală insuficient realizată. Scenografia (Marga Ene) este interesantă, servind o degajată organizare a acţiunii scenice, dar rămînînd, cu toate stilizările operate, încărcată prin abundenţa culorilor şi a textelor de pe pereţi şi placarde.
În ansamblu, spectacolul „Nuntă la castel“ constituie o surpriză plăcută.

S. TEODOROVICI
(publicat în „Flacăra Iașului“ nr. 5053
din 2 decembrie 1962)

Cîte ceva despre…

La repetițiile pentru pregătirea spectacolului „Bomba zilei“ participă și Cristina Deleanu.
Conștiinciozitatea-i caracteristică face să-și învețe rolul acasă. Pe lîngă aceasta, nu-și neglijează nici treburile gospodărești. De dimineață, stabilește ceea ce are de făcut pentru ziua în curs și apoi trece la fapte. Le rezolvă pe toate, fiind punctuală. Pentru actriță ora 10 nu înseamnă nici și 10 și nici 10 fără 5. Respectă cu atîta severitate programul, încît dacă invită pe cineva, pentru ora cuvenită face și cafeaua. Astfel, cel așteptat, dacă întîrzie puțin, bea cafeaua… rece, sau deloc dacă vine mult după timpul stabilit.

Angela BOCANCEA
(publicat în „Săptămîna“ nr. 305
din 8 octombrie 1976)

PE PÎRÎU DE ROUĂ
recital de folclor

Recitalurile de folclor poetic ale profesioniștilor scenei sînt evenimente artistice destul de rare. „Cazul Tudor Gheorghe“ este oarecum singular. Actorii care se încumetă la un astfel de travaliu caută de obicei prelucrări de folclor epic, întrucît caracterul narativ al acestuia are mai multe valențe dramatice. „Pe pîrîu de rouă“ este un recital de poezie populară lirică. Cristina Deleanu s-a orientat foarte bine cînd și-a axat spectacolul pe cîntecul liric.
Actrița nu s-a mulțumit să recurgă la cîteva pagini dintr-o antologie oarecare, ci a cercetat cu migală colecțiile de folclor din arhiva institutului de etnologie, a consultat specialiști, a colaborat cu regizoarea Ileana Cîrstea. Ca rezultat, textul recitalului este cursiv, omogen, rotund.
Cristina Deleanu a înțeles că versul liric popular „se zice“, nu se declamă, că muzica interioară a acestuia impune ritmica, rima și chiar caracterul cuvintelor întrebuințate. Versul curge lin sau abrupt, suav sau aspru, tandru sau răstit – în funcție de natura sentimentului exprimat, pentru că actrița a îmbrăcat nu numai haina concret-sonoră a „zicerii“ textului, ci a investit interpretarea cu o profundă înțelegere a sensurilor lăuntrice. Registrul vocal bine strunit, gestul cumpătat, mișcarea armonios îmbinată cu ideea inclusă în vers, mimică expresivă – iată cîteva dintre caracteristicile acestei remarcabile reușite artistice.
Dar lirismul cîntecuiui popular este și energetic, nu numai contemplativ, static, întrucît este pornit dintr-o viziune optimistă, dinamică. Și dacă nota dominantă a liricii feminine de dragoste este senzualitatea, actrița filtrează cu rafinament tonalitățile, cînd exprimă suferința despărțirii de cel iubit, zbuciumul luptei cu încrîncenările sorții și euforia momentelor de împlinire. Versurile izvorăsc firesc din cotidian, pentru că, așa cum afirma George Călinescu, „poezia populară nu cunoaște gratuitatea: ea e o reacție spontană la proteinele imediate ale vieții“.

(Publicat în revista „Teatrul“ nr. 7-8
din 1 iulie 1987)