PUBLICISTICĂ A trecut și 15 iunie… Pe neobservate! A trecut 15 iunie! Ei, și ce? La fel de banal cum au trecut și alte zile ale vieții noastre… Banal într-un fel, dar cu nelipsitele spaime, frici, panici și griji mult amplificate. Nu ne mai dăm deloc seama că fiecare zi din viața noastră de-o clipă contează enorm, ne definește și că ar cam trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu că am mai apucat-o. Măcar noi, cei „mici“ și nu atât de importanți Dar ce vreau eu, de fapt, cu 15 iunie? De aici am pornit astăzi. În 15 iunie am numărat – unii dintre noi – 131 de ani de la uciderea creatorului și sufletului poetului de la Ipotești. Tot în 15, în fiecare an îi ucidem nașterea și amintirea, cu nonșalanța cu care ne schimbăm ciorapii. Firește, cu condiția să-i mai schimbăm. Măcar din când în când… Nu uităm însă – sub nicio formă- să amintim violențele mineriadei, că, de, politica înainte de toate, nu? Cât de cât normal nu este să facem tam tam pentru prea multele sărbători sau aniversări de care abundă istoria noastră – biata de ea – dar să nu neglijăm, să nu uităm acele minți care au fost cu adevărat românești, ale românilor, atât cât mai putem noi să ne numim așa. Români… Oameni cu adevărat ai cetății, oameni care, cu zeci și sute de ani în urmă au înțeles și au și spus ce-au înțeles despre mersul adevărat al lucrurilor, încercând să ne învețe, să ne lumineze să știm să luăm singuri decizii, iar după ce le luăm să le și respectăm! Noi nu și nu! Dar ce, nu știm noi să facem ordine după capul nostru needucat cum ar trebui? Ba da! Și iată-ne, după 131 de ani – 100+31 – că ne-am întors în istorie. Cred că mai rău ca atunci. Nu învățăm din greșeli, dar nici nu vrem, Doamne ferește! Nu tu lege, nu tu ordine, nu tu liniște sufletească – pe care, poate, ne-ar mai da-o poezia – vai de mine, ce-am zis, poezie, carte, educație – iertați-mă, credeam că vorbesc cu prietenii mei… Să revin la poezia banalului în care trăim, la neliniștea acumulării fără limite, la nevoia penibilă de a dori și a dovedi putere! În fața cui? De ce? Pentru suflete goale?A ne supune zecilor de păreri inutile despre tot și despre toate este tot ceea ce ne preocupă. Ne tăiem în vorbe fără duh, în biciuiri dintre cele mai lipsite de sens, nestăpânind deloc valoarea cuvintelor, amplificate de emoții necontrolabile. Prieteni, stați în tihnă, mă refer la toate nivelurile, la toate straturile, nu fac nicio deosebire. Emoția! Uite, folosesc un cuvânt care începe – din păcate – să nu mai aibă acoperire. Ce emoții, ce suflet, noi suntem duri, noi dăm cu parul, dăm cu vorba, nu înțelegem ce se întâmplă cu omul de lângă noi. Mă rog, „de lângă noi“ e doar un fel de-a spune. Că doar trebuie – nu-i așa? – să păstrăm distanțarea socială… Altă definiție prostească, scoasă din puțul gândirii adânci, când, de fapt, e vorba de distanțare FIZICĂ!!! Distanțare care să amplifice la cote maxime ura. Ura animalică… Ne ducem la vale. Nu mai știm ce ne place, DACĂ ne mai place ceva pe lumea asta. Nu ne mai place nimic, nu ne mai place ce se întâmplă. Nu ne mai place ce s-a întâmplat. Nu ne mai place ce-o să se întâmple… Ce alegem? CINE mai suntem? Oare mai suntem? Revenind la 15 iunie, recitind nu atât poeziile, cât mai cu seamă articolele de la „Timpul“, am rămas – cu tristețe imensă în minte – cu aceste vorbe: „CA SĂ-ȚI DAI SEAMA DE NIVELUL DE CULTURĂ GENERALĂ AL UNUI NEAM, TREBUIE SĂ AFLI CE IDOLI ARE!“ 21 iunie 2020 Privește în jur… La noi, toate răspunsurile – atunci când vorbele, dacă le descifrezi și devin răspunsuri – se formulează doar așa: Vom vedea mâine! O să facem mâine! Vom studia, vom vorbi între etc etc! Lucrăm! Se vor lua măsuri! Se va înființa o comisie! O zi, două, nouă. Iar urmările atât de multor conversații la nivelele superioare se suprapun, se încâlcesc, devin confuze până la ilogice, până la a fi distructive! Ele vor să devină reguli dar, dacă fiecare dintre participanții la încâlcitele conversații vrea să se remarce, să-și dovedească înțelepciunea, atunci ideile se izbesc cap în cap. Nenorocirea este că niciun cap nu se sparge. Nici măcar nu se învinețește locul izbiturii. Nu intenționez să fac analiza vorbirii indescifrabile atât ca pronunție cât și ca vreun conținut ideatic, ci semnalez – cât pot – urmările acestui imens sistem cacofonic. El, sistemul, nu este o greșeală, este, la origini, o otravă malefică, crescută în sângele unor neființe, unor entități moleculare fără spirit, reci ca niște reptile. Sistemul e dublat de o impotență originară care, în gura și în mâna celor care o mânuiesc, devine, de fapt se transformă, precum cameleonul ce-și schimbă culoarea ca să se ascundă de primejdii, devine, așadar, primejdie, frică, obsesie, disperare, ură, moarte! Misterul este că ceea ce ilustrează noul sistem de a conduce lumea –sistem descoperit cu faimă, cu surle și trâmbițe – este răspândit ca râia. Boală eradicată de mult, dar care, deodată, și-a făcut loc, ca o falsă vedetă, și începe lupta pentru a se face din nou remarcată! Pe de altă parte, discursurile despre care pomeneam nu au nici măcar intenția de a fi puse în aplicare sub vreo eventuală formă acceptabilă. Golite fiind de conținut, ele au un scop contrar și nu de „a nu face“, ci de „a face rău“. Foarte rău. Se vede cu ochiul liber. Un grup de „molecule“ de râie acaparatoare își arogă dreptul de a prolifera. Drept care cei mulți, ființele normale, umane sau animale, nu contează și trebuie să dispară. Râia! Ce cuvânt ciudat, urât, care te face să te scarpini tot timpul. Să încerci s-o înlături cu orice mijloace. Dar până la a spera că o eradichezi, suporți, suporți umil, cu mici proteste, înjurând în gând și tot întrebând nedumerit „De ce tocmai eu?“ Și până afli un răspuns logic, se dezvoltă alături, în mintea și sufletul tău, o nouă specie de virus, umilirea. Nu poți scăpa de boală și, în schimb, te simți neputincios, înjosit, înlăturat, îmbolnăvit, netratat, ca și cum ai avea două capete, disprețuit, umilit la maximum. Spre final – nu cel al umilirii și disprețului care se insinuează zilnic într-o viață ce părea normală- ci finalul scriselor mele oneste, încerc să descopăr răspunsuri. De unde au apărut, unde s-au născut aceste specimene stranii, atât de dotate cu o nevolnică putere de distrugere? Ce caută între oameni? De ce vor totul și, mai ales, de ce vor aceste entități viața oamenilor? În timp, am înțeles că, de-a lungul vieții ei, omenirea a suferit și probabil va mai suferi cât există, din cauza unor intruși malefici care slujeau, chipurile, progresul. Acum însă, cu regret, simt pe pielea mea cât de otrăvitor este contextul în care apar să ne dirijeze viața cei așa-ziși „responsabili“ cu progresul. Repet, însă, un lucru: progresul nu a fost întotdeauna folosit în scopuri bune, benefice. Iar în vederea aplicării progresiste au apărut entitățile care, în lăcașul sufletului cu bune intenții, și-au instalat schelete de diavoli, înconjurate de mulți consilieri plini de entuziasm. Dar când ar trebui să dea vreo lămurire clară, își astupă botul cu o mască neconformă și, pe mutește, își îndreaptă atenția către seiful cu monede invizibile care țopăie, firește nevăzute, adunate din micile procente sosite pe calea aerului. Cred că mi-am răspuns parțial. Cine sunt. Întrebarea următoare este până unde vor avansa cu progresul? Cât mai rezistă? Sau noi, pământenii, cât vom mai exista? Știți ceva? Vorbim altădată, pentru că, ce să vezi, constat cu stupoare , ciolanul încă mai are zgârciuri pe el! aprilie 2021